Arctic Monkeys este trupa care a apărut din neant şi a provocat valuri seismice în rândul plebei adolescentine, remarcându-se prin versuri inteligente, ritmuri halucinante, tinereşti şi proaspete şi prin carisma de care dau dovadă în interviuri şi pe scenă. Încă de la început au avut parte de toate: un fan base turbat construit prin intermediul unor banale demo-uri postate pe internet în perioada 2004-2005, cel mai rapid vândut album de debut din toate timpurile în UK şi nu în ultimul rând, onoarea de a fi trupa care a întors toata Anglia cu susul în jos şi de a defini o întreagă generaţie de tineri.
La sfârşitul anului 2004, Maimuţoii Arctici şi-au început parcursul în nemiloasa industrie muzicală postând treptat pe internet şapte melodii: “I Bet You Look Good on the Dancefloor”, “Fake Tales of San Francisco”, “Dancing Shoes”, “Still Take You Home”, “Riot Van” , “Mardy Bum”, “When the Sun Goes Down”. Succesul de care s-au bucurat pe internet le-a oferit uriaşa oportunitate de a se face cunoscuţi şi pe alte planuri decât cel digital, lansând în 2005 primul single, ‘‘I Bet You Look Good on the Dancefloor’‘ şi într-un final, să lanseze prematur albumul de debut Whatever People Say I am, That’s What I’m Not , fortaţi de presiunea fanilor şi de apariţia albumului pe internet cu câteva luni înainte de lansarea oficială.
În esenţă, este un album hibrid care a luat ce-i mai bun de la cei mai buni: dezmăţul celor de la Libertines, ceva din ‘’imnurile’’ Oasis, eleganţa Beatleşilor şi cine ştie câte altele. Băieţii de la Arctic Monkeys au reuşit să le îmbine perfect, rezultatul fiind un sound original. Construindu-şi această bază muzicală solidă, trupa avea să evolueze şi să se maturizeze pe parcursul următoarelor două albume.
Înainte de a vorbi despre tematica albumului, este de remarcat perpectiva subiectivă pe care Alex Turner a ales-o pentru a-şi exprima sentimentele, ideile şi opiniile. Spiritul observaţional excelent şi simţul umorului de care dă dovadă merg mână în mănă cu perspectiva mai sus menţionată şi te introduc perfect în atmosfera albumului. Cum membrii trupei şi-au petrecut copilăria ascultând hip-hop, Alex ne recită versurile cu o frenezie şi nerăbdare apropiată de impulsivitate, parcă vrând să termine cât mai repede ce vroia să zică şi să treacă la următorul subiect.
Whatever People Say I am, That’s What I’m Not este un album concept care tratează în particular viaţa de noapte din Sheffield, locul de baştină al trupei şi tinereţea şi rebeliunea în general. “I Bet You Look Good On The Dancefloor”, “Still Take You Home”, “You Probably Couldn’t See For The Lights But You Were Staring Straight At Me” şi “Dancing Shoes” studiază ,cu un ochi critic, comportamentul uman în cluburile de noapte, “When The Sun Goes Down” este despre prostituatele care îşi fac veacul în vecinătatea cluburilor mai sus menţionate, iar “From The Ritz To The Rubble” îi condamnă pe debarasatorii care le strică mereu distracţie verificându-le actele, mediind conflicte şi aruncându-i afară pe oamenii gălogioşi şi distractivi. Cum nu se poate vorbi despre tinereţe fără romantism şi puţină nostalgie faţă de locul unde ai copilărit, avem Mardy Bum , o melodie romantică de o timiditate înduioşătoare şi A Certain Romance , o cronică a vieţii de zi cu zi într-un orăşel unde nu se întâmplă nimic spectaculos şi timpul stă în loc.
Whatever People Say I am, That’s What I’m Not este albumul care mi-a definit adolescenţa, în care m-am regăsit cel mai mult şi prin care mi-am răspuns la cele mai multe întrebări pe care mi le-am pus de-a lungul anilor. M-a marcat pe viaţă, iar dacă cineva mă va provoca peste 60 de ani să-mi rezum tinereţea într-o singură propoziţie, voi menţiona titlul albumului.
No comments:
Post a Comment