Macabre - Dahmer

Macabre sunt una din acele bijuterii rare ale death metal-ului, după cum am descoperit recent, care se evidenţiază clar în cadrul genului. S-au format în Chicago în anii '80 şi, surprinzător, n-au avut parte de nici o schimbare de line-up în toţi anii ăştia. Muzica lor împrumută elemente din death metal, thrash metal şi grindcore, dar ceea ce-i face speciali este atitudinea lor relaxată şi plină de umor atunci când vine vorba de muzică. Şpârla lor cu criminalii în serie poate părea cheesy, dar în cazul lor funcţionează foarte bine: este incredibil ce minuni pot apărea atunci când nu te iei prea tare în serios. Macabre nu se sfiesc să-i mai dea dracu' pe rocării adevăraţi lol, încorporând cântecele pentru copii şi alte porcărele complet caraghioase în muzica lor. În plus, ştii că n-o să ai parte de tr00 fvcking methull de la o trupă al cărei baterist îşi spune Dennis the Menace, deci poţi să te duci acasă chiar acum. Macabre cântă un stil aparte de comedic metal, iar dacă nu-ţi convine, jet.

Dahmer a apărut în anul 2000 şi, spre deosebire de celelalte albume ale trupei, nu este o colecţie de cântece despre diverşi ucigaşi în serie, ci este un album-concept, o biografie muzicală a lui Jeffrey Dahmer. Umorul bolnav al celor de la Macabre impregnează fiecare secundă a discului, versurile fiind un festival neîntrerupt de hohote. Este extrem de greu să încadrezi albumul ăsta în vreun gen. Să zicem că vreo câteva piese ar putea fi considerate death metal, dar majoritatea împrumută elemente dintr-o grămadă de genuri şi se formează un melanj muzical imposibil de descris. Trupa l-a denumit murder metal, deci ce mai e de zis? Murder metal să-i rămână numele.

Este foarte plăcut să vezi că în spatele aparenţei lor de clovni absoluţi, Macabre ascund un talent muzical neîndoielnic. Majoritatea pieselor de pe Dahmer sunt extrem de catchy şi-ţi rămân imediat înfipte-n cap. Riff-urile lor grele şi pestilenţiale [n.r.: Vezi viitoarea postare a Alinei] sunt foarte dansabile, bass-ul este impresionant de proeminent pe alocuri, iar secţiunea de tobe este aproximativ distrugătoare. Mi-ar fi plăcut să văd fill-uri mai variate. Zbieretele ascuţite ale vocalistului Corporate Death (clar, nu-s normali oamenii ăştia) pot fi prohibitive pentru ascultătorii neavizaţi, dar vă veţi bucura să auziţi că există mai multe schimbări de registru vocal pe parcursul albumului, deci las' acolo că-i bine. Mi-au plăcut în mod deosebit solo-urile: megainteresante, se potrivesc perfect cu piesele şi contribuie din plin la atmosferă.

Desigur, când vine vorba de Macabre, highlight-urile albumului sunt piesele lor neobişnuite, unde aruncă pe geam orice convenţie şi fac fix ce au ei chef. Pentru mine, două piese fură în mod clar lumina reflectoarelor: "Grandmother's House", o reinterpretare grotescă şi extrem de amuzantă a celebrului cântecel de Ziua Recunoştinţei, "Peste râu şi prin pădure" (Copiii de la 402, anyone?) şi "Jeffrey Dahmer and the Chocolate Factory", care este absolut genială. Oricine a văzut Charlie and the Chocolate Factory o să râdă cu gura până la urechi când o să audă piesa asta.

Per ansamblu, Dahmer este un album extraordinar. Nicicând poveştile despre criminali pasionaţi de necrofilie şi canibalism n-au fost mai amuzante, datorită acestor oameni extrem de tulburaţi din punct de vedere mintal, dar care au un talent muzical de necontestat şi care probabil cunosc cel puţin o sută de bancuri cu bebeluşi morţi. Premiul I cu coroniţă pentru Macabre.

.