Boris sunt una din cele mai celebre trupe ale scenei muzicale nipone, cei trei japonezi şi japoneză magnifici fiind cunoscuţi pentru discografia enormă (17 albume de studio şi dracu ştie câte EP-uri, single-uri şi alte cele) şi pentru modul cum sar fără probleme de la un gen muzical la altul. De la drone la ambient, de la punk la doom metal şi de la colaborări cu overlorzii de la Sunn O))) până la un EP realizat împreună cu Ian Astbury (The Cult), toate astea dovedesc că Boris sunt capabili să facă salturi gigantice între genuri fără niciun fel de dificultate, producând mereu muzică de calitate. Eu i-am descoperit acum vreun an sau aşa şi mă delectez când şi când, fără grabă, cu câte unul din numeroasele lor albume, cu speranţa c-o să ajung, poate, să le ascult pe toate în decursul vieţii mele. Se pare că Boris sunt decişi să nu-mi dea voie să-mi împlinesc visul, având în vedere că numai în primăvara lui 2011 sunt programate să apară patru albume. Duvăniad!
Klatter este, dacă am numărat eu bine, cea de-a şasea colaborare a celor de la Boris cu maestrul japonez al noise-ului, Merzbow. Albumul numără cinci piese, dintre care două sunt reînregistrări ale unor piese mai vechi de pe Akuma No Uta, două sunt compoziţii noi, iar alta este un cover după ceva trupă nemţească de krautrock pe nume Jane.
După un Introduction făinuţ şi atmosferic, ascultătorul este împins direct în ceaţa piesei Akuma No Uta, grea, apăsătoare şi monolitică, cu un aer foarte doomish şi percuţie minimalistă, care, în cea de-a doua jumătate, explodează în nişte riff-uri ce vin peste tine ca un tsunami distorsionat până la Cristos şi înapoi. Jane este o piesă epică de 12 minute şi ceva, care oferă linii calme de bass şi chitară, evoluând uşor către un sound oarecum agresiv, glazurat cu efectele electronice ale lui Merzbow. Klatter 1 se naşte încet din tăcere, are nişte accente industriale puternice, este hipnotică, iar zgomotul devine un instrument în sine, viermuind neîncetat în prim-plan. Ultima piesă, Naki Kyoku, reprezentintă 15 minute de transă pură şi este preferata mea de pe album. Are nişte momente calme absolut extraordinare, care se transformă subit în microfurtuni de zgomot care pare aproape viu şi linii fantastice de chitară şi bass, scurgându-se duios din instrumentele lui Wata şi Takeshi .
După atâtea albume realizate împreună, este clar că Merzbow şi Boris se înţeleg de minune în studio, reuşind să se pună reciproc în valoare extraordinar de bine şi completându-se perfect din punct de vedere muzical, lăsând impresia că acţionează ca o singură unitate. Zgomotele ciudate şi fascinante ale lui Merzbow se potrivesc la fix cu sound-ul Boris, dând naştere unei bestii total diferite faţă de ceea ce fac Boris de obicei. Klatter este, fără îndoială, un album bun. Mi-a lăsat însă impresia că intenţiile creative nu au fost duse până la capăt, ci că s-au oprit undeva la jumătatea drumului. Nu ştiu dacă are sens ce zic, dar eu văd un imens potenţial în Klatter, ce pare că nu a fost exploatat cum se cuvine. Japonezii de la Boris sunt nişte instrumentişti excentrici, dar pe albumul ăsta dau impresia că se înfrânează în mod conştient, că încearcă să se abţină, nedorind să-şi dezlănţuie întregul arsenal creativ.
Ca să-l citez pe sgb, “e păcat”. Klatter ar fi putut fi un album excelent, musai de ascultat şi venerat, aflat sus acolo, alături de Flood. Aşa, rămâne doar un album fain şi încă o cărămidă în zidul, pare-se, nesfârşit al discografiei celor de la Boris. Este ok de ascultat şi sunt convins că le va plăcea multora. Îmi place şi mie, însă mi-e destul de greu să-l recomand, având în vedere că Boris au scos albume de-o mie de ori mai tari decât Klatter.
KATANAAAAAAAAAAAAAA!!!
No comments:
Post a Comment