Beady Eye – Different Gear, Still Speeding

 Autor: Marco

Rivalitatea dintre fraţi nu este ceva nou, a existat dintotdeauna, încă de la începutul omenirii. Îi avem ca dovezi clare pe Cain şi Abel, Romulus şi Remus, şi, nu în ultimul rând, Liam şi Noel Gallagher, o rivalitate ce atinge proporţii de-a dreptul titanice. Este atât de veche şi de adâncă încât lumea literlamente nu îşi poate aminti de o vreme în care ea nu a existat – o entitate incomprehensibilă pe care n-o poţi percepe raţional. Ea există şi atât.

Revenind la lucrurile simple şi perceptibile, una din cauzele acestui conflict, pe lângă invidia ce Liam i-o purta lui Noel pentru talentul său de compozitor, era că aproape toate piesele pe care le compunea erau incluse numai în B-sideuri, iar cele care erau îndeajuns de norocoase încât să ajungă pe albumele de studio nu erau promovate şi nici interpretate la concerte.

Două picioare rupte, o sută de albume şi cinci sute de concerte mai târziu, Liam a persistat în mârlănismul lui lansând ameninţări la adresa familiei lui Noel. Acesta din urmă a strâns din dinţi, şi-a încleştat degetele de la picioare în adidas, şi în loc să-şi ţină promisiunea făcută faţă de fanii din Paris care avuseseră deja parte de două concerte anulate, a decis să părăsească trupa pentru a mia oară pentru că abia acum, după nenumărate episoade conflictuale consumate, nu mai putea să îndure. De data asta, Liam nu s-a rezumat numai la a-i declara ură veşnică, ci i-a aruncat un vindicativ ‚Lasă că vezi tu’, a luat ce-a mai rămas din Oasis şi a fondat trupa Beady Eye. Ce-a ieşit a fost albumul Different Gear, Still Speeding , rezultat al tuturor frustrărilor şi aspiraţiilor de mare compozitor de care Liam a fost obsedat de-a lungul anilor.

Spre meritul lui, nu este un clasic, dar nici un dezastru, albumul reuşind cu succes să surclaseze toate aşteptările şi să traseze o graniţă între stilurile muzicale abordate de Oasis şi Beady Eye, făcând inutilă orice comparaţie între aceste două trupe.

În afară de acest mic detaliu, nu sunt foarte multe de zis despre el. O altă mediocritate făcută pe genunchi, fără nici un pic de pasiune, numai din ambiţia de a-şi demonstra superioritatea prin sursele de inspiraţie (în special Beatles) şi stil. The Roller sună leit a Instant Karma a lui John Lennon, Bring The Light îmi aduce aminte de liniile melodice previzibile ale trupelor de garaj din anii ’50, de succes în acea perioadă dar irelevante din punct de vedere muzical în ziua de azi, iar despre Beatles and Stones nu mai are rost să vorbesc. Singura piesă care mi-a trezit interesul a fost Four Letter Word , dar până şi de aia m-am săturat după câteva ore. Deşi în trecut o priveam cu ochi buni, obsesia lui Liam pentru Beatles şi John Lennon este deja ponosită, forţată şi exploatată într-un mod de-a dreptul excesiv şi stupid.

Albumul este plictisitor până la Dumnezeu şi nu aduce nimic nou. Este încă o adăugire în lista dovezilor pe care o voi include în lucrarea mea de doctorat intitulată ‚ De ce industria muzicală se transformă într-o sictireală şi plictiseală totală’. Iar dacă o voi ţine în continuare în acest lung şir de dezamăgiri consecutive, acea lucrare de doctorat se va transforma într-o scrisoare de adio.