Them Crooked Vultures - Them Crooked Vultures

Am ajuns într-un punct în care putem susţine cu toată convingerea că formarea unui super-grup este oficial la modă. Acest fenomen este atât de răspândit încât nu avem cum să nu fim iniţial rezervaţi la auzul unei eventuale super-hiper colaborări între nu ştiu care titani ai industriei, spre deosebire de vremurile de odinioară când numai simplul zvon care vestea o astfel de iniţiativă era urmat de exclamaţii isterice provocatoare de decese prin extenuare. Dar din când în când apare şi o excepţie, materializată într-o rază de lumină binefăcătoare ce-mi descreţeşte fruntea de cinic si snob muzical.

Acea excepţie este, desigur, Them Crooked Vultures. Formată în anul 2009 de către distinşii muzicieni Josh Homme (Queens of the Stone Age, Kyuss, Eagles of Death Metal + alte 102 trupe), John Paul Jones (Led Zeppelin) şi Dave Grohl (Nirvana, Foo Fighters), scopul trupei este să ne mângâie timpanele printr-o muzică groovy, sudistă condimentată cu ceva elemente Led Zeppelin. Nu mult după formare am avut parte de albumul de debut intitulat Them Crooked Vultures pentru că, aparent, şi botezarea albumului de debut după numele trupei este trendy.



Them Crooked Vultures este un album distractiv care te farmecă, hipnotizează şi te îndeamnă la năzbâtii. Are melodii despre tot ce vrei: sex, droguri, alcool, femei uşoare şi complexate, baruri, violenţă, smardoială, toate acestea fiind idealizate şi transmise într-o formă oarecum romantizată şi boemă. Încă de la primele acorduri pe care le auzi îţi vine să te ridici, să spargi geamul de la casă şi să alergi ca un bezmetic spre cea mai apropiată manifestaţie hedonistă. Ce-i şi mai fain, pentru mine cel puţin, este că până şi numele albumului îţi inspiră masculinitate şi exces de testosteron.

Cât despre conţinutul lui muzical, la prima ascultare nu surprinde pentru că, pentru majoritatea celor familiarizaţi cu muzica lui Josh Homme (voce şi chitară), nu pare a fi cu nimic mai diferit de un b-side amărât Queens of the Stone Age. Dar după câteva momente de cugetare o să constaţi că ideea albumului nu a fost de a revoluţionaliza muzica şi că este mai bine să-l apreciezi pentru ceea ce este. Cu asta în minte, te poţi bucura de la fel de buna voce a lui Josh Homme şi versurile jucăuşe cu care deja ne-am obişnuit din trecut. Titlurile melodiilor sunt foarte inspirate şi de-a dreptul aleatorii, făcându-te să te intrebi ce îndemânare lingvistică nepământeană ar putea concepe asemenea nume.

Cum contribuţia lui nu a fost niciodată nulă, Dave Grohl este prezent la datorie pentru a ne demonstra încă o dată că nimeni altcineva nu poate aduce substanţă şi consistenţă unor ritmuri simple care, venind din partea altui toboşar, n-ar fi avut parte decât de bucăţile putrezite de legume aruncate în direcţia oricărei mediocrităţi. Energia lui este punctul central de unde pornesc toate şi tocmai de aceea consider contribuţia lui ca fiind spuma albumului. Melodii ca Elephants , Scumbag Blues şi Dead End Friends merită ascultate tocmai pentru măiestria lui.

Ce să mai spunem însă despre multi instrumentistul John Paul Jones, care dacă ar avea posibilitatea să alerge cu viteza luminii ar putea cânta în acelaşi timp la fel de bine la toate instrumentele ce compun o orchestră de 500 de oameni. No One Loves Me & Neither Do I este piesa care prin linia ei melodică ne aminteşte de trecutul lui bogat ca bassist la Led Zeppelin, în timp ce Spinning In Daffodils este dovada clară că tataie încă mai poate şi îi întrece pe toţi tinerii de acum.

Este foarte frumos şi incitant să vezi un grup de muzicieni talentaţi cum se omogenizează şi produce ceva calitativ şi nu un talmeş balmeş de idei bune, dar executate prost. TCV, ca trupă, ne arată că ideea de super-grup nu este întotdeauna una proastă şi că muzicienii care cochetează cu o astfel de idee nu o fac doar din cauza situaţiei financiare precare, a disperării sau a notorietăţii lor din ce în ce mai scăzute.