Krallice - Diotima (2011)

Krallice sunt plictisitori şi n-aş asculta o piesă întreagă de pe Diotima nici dacă viaţa mea ar depinde de asta. Ieşiţi acasă cu mizeria asta pretenţioasă.

The Strokes - Angles

După cum am zis şi într-un articol precedent , Strokşii au cojones. Au îndrăznit să se mobilizeze şi să se avânte într-o industrie muzicală pe moarte, unde mediocritatea şi superficialitatea era la ordinea zilei. Au fost pionierii mişcării indie de după 2000 şi reprenzentat o mult aşteptată gură de aer proaspăt şi un impuls pentru multe alte trupe care au fost inspirate de curajul şi succesul lor.

Acum, un deceniu mai târziu, sunt printre ultimii supravieţuitori al acelui val tsunami de trupe. Că au ajuns la fel de plictisitori şi mediocri ca acei muzicieni care erau populari pe vremea cand s-au lansat e partea a doua.







După 5 ani de întârzieri şi un album solo de căcat al lui Julian Casablancas a apărut şi Angles, al patrulea album din palmaresul trupei Strokes. I-am urmărit progresul cu mare entuziasm, pentru că de la Is This It încoace am avut parte de două albume slabe, pe care le-am privit însă cu indulgenţă din cauza problemelor cu drogurile şi alcoolul pe care le-a avut Casablancas. În plus, în multe interviuri, au promis o întoarcere la origini, ceea ce mi s-a părut foarte fain pentru că acea imperfecţiune şi duritate a sunetului este stilul care i-a consacrat şi li se potriveşte cel mai bine, şi nu corcitura aia de pe First Impressions of Earth .

Şi s-au ţinut de cuvânt. Într-un fel. Sound-ul lor este un hibrid respingător între rigiditatea şi duritatea brută, primitivă a primului album şi tot felul de briz-brizuri de studio. Julian a revenit la vocea lui distorsionată din vremurile bune, numai că sună ca din fundul curţii şi, pe majoritatea melodiilor, nu se potriveşte deloc cu instrumentalele alese. Este de parcă vocea lui şi instrumentalele ar proveni din două surse care nu au absolut nicio legătură una cu alta.

O altă problemă ar fi că eu nu ştiu despre ce sloboz e albumul ăsta. Nu sunt genul ăla care vrea ca orice album să aibă o anumită temă, ca melodiile să se lege între ele armonios şi să culmineze grandioz într-o concluzie epocală, dar cred că e de bun simţ ca pe un album melodiile să aibe cât de cât ceva în comun, să iei câte o părticică de aici, alta de dincolo, să le pui cap la cap şi să-ţi iasă ceva. Ceva care să te facă să zici : ’Da frate, uite, albumul e despre asta...’ sau ‚’Uite, ţie-ţi place asta, aşa că ţi-l recomand’ . Dacă numele celor 9 melodii de pe album n-ar fi fost însoţite de numele trupei, nici nu mi-aş fi dat seama ca este vorba despre Strokes.

Aprofundând puţin acea problemă, ăsta este marele defect al albumului. Anii de hiatus şi de învârtit în cerc le-a dăunat. Şi asta pentru că e bine ştiut faptul că orice trupă care stă un număr de ani pe bară şi se intoarce brusc în studio pentru a scoate ceva nou n-o să-şi poată restabili ritmul de dinainte. Fiecare vine cu ideile lui şi propunerile lui , şi dacă nu este cineva capabil prin zonă care să le filtreze, să le proceseze şi să le ordoneze n-o să iasă ceva bun. Ne-au promis un album ca în vremurile bune, dar nu au dus-o la capăt, ne-au promis schimbări, pe care iarăşi nu le-au dus până la capăt. Machu Pichu sună ca un MGTM meets Gregorian Bivolaru, Two Kinds Of Happines îmi sună a Joy Division, şi exemplele se continuă la infinit. Rezultatul a fost un album confuz, nefinisat, cu un milion de sounduri diferite, care uneori poţi să juri că este doar o schiţă a ceea ce ar fi trebuit să fie.

Însă nu disperaţi, căci nu toată viaţa a fost suptă din trupă Avem şi melodii bune precum Undercover of Darkness care oricât de Strokes ar suna, nu poate să nu-mi lase un gust amar în gură, gândindu-mă la ce au fost înainte şi ce au ajuns acum. Taken for a Fool este piesa care îmi sugerează vag cum ar fi trebuit să sune un Angles făcut ca lumea.

Dezamăgire mare, fără îndoială. Însă eu nu mi-am pierdut speranţa în Strokes şi sper să-i dea bătaie înainte şi să scoată ceva bun, fără să ne facă iarăşi să aşteptăm cinci ani de zile

Muse - The Resistance

În cazul în care aţi trăit toată viaţa sub o piatră, Muse este un trio britanic compus din vocalistul/chitaristul Matt Bellamy, bassistul Christopher Wolstenholme (doamne cât urăsc să dau paste de pe wikipedia) şi toboşarul Dominic Howard. Din ’99 încoace au lansat cinci albume ale căror calitate şi relevanţă muzicală a urmat o cale ascendentă în primii ani de activitate, ca apoi să să fie într-o scădere continuă. Primul album, intitulat Showbiz , este comparat şi astăzi cu primele proiecte Radiohead, pentru că a apărut într-o perioadă în care mania Radiohead doar ce începuse. A urmat Origin of Symmetry , prin intermediul căruia şi-au definitivat stilul şi au înlăturat eticheta de Radiohead wannabe (care mie personal mi se pare o stupizenie, pentru că Radiohead este cu 100 de clase peste Muse). O dată cu albumul acesta Matt Bellamy şi-a făcut cunoscută obsesia pentru conspiraţii, apocalipsă, Iisus, biserici şi alte ideologii fumate pe care .chester le etala în clasa a cincea după ce a aflat de atentatele de la 11 septembrie. Au atins apogeul creativităţii lor cu Absolution , o declamaţie furioasă anti-guvern, anti-corporaţii, anti-tehnologie şi anti- cam tot ce găseşti într-o carte proastă scrisă de Dan Brown. Un album bun, interesant dar care în acelaşi timp le vestea declinul, pentru că se vedea de la o poştă că până în acel moment au spus tot ce au avut de spus şi în viitor n-ar fi putut face altceva decât să se repete. A urmat Black Holes and Revelations – un pic mai comercial decât celelalte- dar care, spre meritul lui, ne-a oferit melodia Knights of Cydonia şi remarcabila realizare de a avea o melodie pe soundtrack-ul de la Twilight.

Unii ar zice că pur şi simplu caut nod în papură şi că Muse nu trebuie ascultaţi pentru versuri (care sunt simpliste şi lipsite de originalitate) ci pentru sound care, trebuie să recunosc, este foarte fain realizat şi numai bun pentru a o lua razna la grandioasele lor concerte. Aş fi fost total de acord cu asta dacă nu şi-ar fi exprimat aceleaşi si aceleaşi opinii politice şi sociale din ce în ce puternic de la un album la altul, ceea ce m-a determinat să încep să-mi revizuiesc opiniile (relativ pozitive) legate de chestiile lor vechi şi s-o iau de la zero. Rezultatul puteţi să-l vedeţi în rândurile pe care le-am scris mai sus.




Şi aşa ajungem la ultimul lor album, The Resistance . A fost lansat în septembrie 2009 cu surle şi trâmbite, promiţându-ne orizonturi noi şi largi deschise vis a vis de format, instrumentaţie şi tematică, cam ca domnul .chester cu cu al lui proiect Hunting & Gathering numai că spre deosebire de distinsul meu co-redactor, Muse n-a reuşit să-mi deschidă decât gura, şi nu pentru un urlet entuziast, ci pentru un căscat prelung de lehamite.

Mai întâi, o să încerc să termin pe cât de repede posibil cu înşirarea elementelor pozitive ale albumului (pe care numai satana ştie cum le-am putut găsi prin grămada de bălegar care este albumul) : Uprising , primul single extras de pe album. O melodie cu influenţe de industrial, care ne dovedeşte că trupa încă este capabilă să facă publicul să se zbenguie frenetic. United States of Eurasia , o melodie cu subiect orwellian despre guverne totalitare. O ureche antrenată ar putea să remarce că este un tribut adus trupei Queen, prin instrumentaţia şi vocalul lui Matt Bellamy care aduce cam prea mult a Bohemian Rhapsody. Este grandioasă, interesantă, pe alocuri pompoasă şi merge brici ca fundal în timp ce citeşti 1984 . Cam atât cu partea asta, aşa că hai să trecem la lucruri mai distractive.

Primul şi poate cel mai major lucru care trage albumul în jos este faptul că a fost conceput să fie altfel. Schimbarea nu este o chestie rea, ba chiar am încurajat-o mereu pentru că altfel, logic, m-aş plictisi să tot aud aceeaşi chestie. Problema constă în faptul că este cu două tăişuri... dacă eşti capabil, îţi iese ceva bun, cum a fost Suck It And See . Dar dacă nu ştii cum s-o execuţi, să o pui în perspectivă şi să-i acorzi un context, tot ce laşi în urmă este un amalgam de idei care n-au niciun sens şi le lasă fanilor un gust amar în gură. De la trupa explozivă care aruncă în aer stadione după stadioane cu riffurile lor monstruoase au ajuns să fie nişte băşinoşi pretenţioşi care au ales o abordare diferită doar de dragul de a o face.

Spre exemplu, hai să ne uităm puţin peste Exogenesis , simfonia rock în trei părţi care a fost promovată ca exclusivitatea albumului. Prima şi definitiva mea reacţie la ascultare a fost Negrule, te rog . Nu ţinteşti atât de sus în momentul în care singura ta realizare într-o carieră care s-a întins pe o durată de douăzec i şi-futu-i nuştiu câţi ani a fost de a isca mici revoluţii la fiecare concert şi atât, fără niciun lucru inteligent sau original de zis. E ca şi cum Ombladon, după ani în şir de cântat despre străzi şi fufe, s-ar apuca să compună o operetă sau un album de hip hop simfonic cu sample-uri din Bărbierul din Sevilla .

Dar ce-i mai rău este că abordarea diferită nu se duce doar într-o direcţie pseudointelectuală, pentru că avem piese precum Undisclosed Desires şi I Belong to You/Mon Cœur S'ouvre à ta Voix . În timp ce prima sună ca un feat de-al Rihannei cu Timbaland fără onomatopeele repetitive pentru care distinsul producător s-a făcut remarcat, ce-a de-a doua piesă prezintă elementele de R & B de pe Black Holes and Revelations , o strofă cântată de Matt Bellamy în franceză şi, cireaşa de pe tort, spuma spumelor, un solo de clarinet. De ce, nu ştiu. Probabil chitarele nu mai sunt cool pentru ei.

The Resistance, pe lângă faptul că este un etalon universal al mediocrităţii, este şi exemplul perfect de ce se întămplă dacă experimentezi cu lucruri care nu sunt de nasul tău. În loc să se rezume la formula care i-a consacrat, ei au ales să facă ceva diferit şi, din păcate, s-a dovedit că s-au pişat împotriva vântului.
Totuşi, dacă o s-o ţină tot aşa, abia aştept să-şi lanseze următorul album. Poate că ne va impresiona cu vreun solo frenetic de trianglu.

Troglodyte - Welcome to Boggy Creek (2011)

După o noapte de amestecat tot soiul de băuturi bizare, iaurturi de fructe şi pizza, urmată de doar trei ore de somn prinse în intervalul orar 7-10, nu prea am chef de nimic altceva decât să stau degeaba, să dau F5, să-mi verific blogurile preferate şi să ascult nişte death metal american modern, rudimentar, plin de răcnete, breakdowns, mindless chugging şi pig squeals, care alege să cânte exclusiv despre întâlniri violente cu Sasquatch, fără să fie foarte decis dacă vrea să adopte o postură serioasă - după cum sugerează muzica - sau dacă vrea să bage caterincă proastă, ca pe Frightmare, după cum ai crede citind versurile. Ăştia sunt Troglodyte, ăsta e Welcome to Boggy Creek. Are doar 26 de minute şi probabil că se încadrează în categoria albumelor pe care le asculţi o singură dată, fiind atras de copertă şi de tematică, după care uiţi de el.

  It's not just good, it's good enough! 

Şi-ar merge şi nişte Burger King...

Pygmy

Ziua de azi este una foarte specială, căci tocmai s-a petrecut un featuring de zile mari, http://cu-mausul-in-lanul-de-secara.blogspot.com/  găzduind prima mea recenzie evăr la o carte, Pygmy-ul lui Chuck Palahniuk. Treceţi de citiţi ca să aflaţi de ce Chuck Palahniuk este un douchebag, apoi mai zăboviţi o vreme şi delectaţi-vă cu recenziile hardcore ale Alinei şi cu poezia avantgardistă a lui ola small dickie.

Pax.

Rompeprop - Gargle Cummics (2010)

Starting as a threesome; Jores du True (drums), Dirty Dr. Dente (guitar) and Steven Smegma (gargling) wanted to create the kinda music they love the most; partygroovin goregrind with sick downtuned vomit vocals. - last.fm

Mi-ar fi plăcut şi mie să am o idee atât de limpede asupra identităţii mele încât să ştiu, cu o claritate şi specificitate extremă, fix tipul de muzică pe care mi-aş dori să-l creez. Şi ar fi fost cu adevărat uimitor să găsesc încă două persoane care să împărtăşească viziunea mea despre cum ar trebui să sune muzica. În fine, nu toţi avem noroc în viaţă, dar mă bucur pentru Rompeprop, care au lansat în 2010 al doilea album full-lenght din cariera lor, Gargle Cummics.

Mai toţi cei care au ascultat Gargle Cummics sunt de părere că este un album groovy şi distractiv, capabil să te ţină în priză de la început şi până la sfârşit. Fute-m-ar caii, însă, căci mie chiar nu mi s-a părut cine ştie ce, ba chiar m-a plictisit. Mi-au plăcut vocile (nişte gâlgâieli pitch-shift-uite care par emise din colonul unui zombie lovit de dizenterie care se îneacă), în special faptul că vocalistul ştie să imprime un simţ al ritmului vomit vocals-urilor sale. Din păcate, pe partea instrumentală, lucrurile stau anost rău de tot: tot ce vine dinspre amplificator este chugging, chugging şi iar chugging, bass-ul nu iese cu nimic în evidenţă, iar bateristul se mulţumeşte să bată nişte pattern-uri simpliste, fără niciun fel de variaţie sau culoare. Nici din punct de vedere compoziţional lucrurile nu stau mai bine, astfel încât toate piesele au la bază o structură simplă care nu variază absolut deloc pe parcursul albumului. Nesurprinzător, cântecele seamănă foarte mult între ele şi, ca urmare, îţi intră pe-o ureche şi-ţi ies pe cealaltă. Cam dezamăgitor să constaţi că, într-un album întreg, nu găseşti un solo sau un riff memorabil. Singura piesă de care-mi aduc aminte este Achmeds Aruem (The Perfect Moshlimb), dar doar pentru că începea cu un sample din Team America: World Police.

Gargle Cummics este ok pentru neanderthalii care au nevoie doar de trei acorduri chugguite ad infinitum pentru a face furii, frate!, iar ca trupă live par destul de distractivi, însă Rompeprop nu pot spera să atragă atenţia unui ascultător mai cu discernământ, care îşi doreşte ceva mai mult decât 14 piese care sună exact la fel. Cel puţin coperta e tare.

Beady Eye – Different Gear, Still Speeding

 Autor: Marco

Rivalitatea dintre fraţi nu este ceva nou, a existat dintotdeauna, încă de la începutul omenirii. Îi avem ca dovezi clare pe Cain şi Abel, Romulus şi Remus, şi, nu în ultimul rând, Liam şi Noel Gallagher, o rivalitate ce atinge proporţii de-a dreptul titanice. Este atât de veche şi de adâncă încât lumea literlamente nu îşi poate aminti de o vreme în care ea nu a existat – o entitate incomprehensibilă pe care n-o poţi percepe raţional. Ea există şi atât.

Revenind la lucrurile simple şi perceptibile, una din cauzele acestui conflict, pe lângă invidia ce Liam i-o purta lui Noel pentru talentul său de compozitor, era că aproape toate piesele pe care le compunea erau incluse numai în B-sideuri, iar cele care erau îndeajuns de norocoase încât să ajungă pe albumele de studio nu erau promovate şi nici interpretate la concerte.

Două picioare rupte, o sută de albume şi cinci sute de concerte mai târziu, Liam a persistat în mârlănismul lui lansând ameninţări la adresa familiei lui Noel. Acesta din urmă a strâns din dinţi, şi-a încleştat degetele de la picioare în adidas, şi în loc să-şi ţină promisiunea făcută faţă de fanii din Paris care avuseseră deja parte de două concerte anulate, a decis să părăsească trupa pentru a mia oară pentru că abia acum, după nenumărate episoade conflictuale consumate, nu mai putea să îndure. De data asta, Liam nu s-a rezumat numai la a-i declara ură veşnică, ci i-a aruncat un vindicativ ‚Lasă că vezi tu’, a luat ce-a mai rămas din Oasis şi a fondat trupa Beady Eye. Ce-a ieşit a fost albumul Different Gear, Still Speeding , rezultat al tuturor frustrărilor şi aspiraţiilor de mare compozitor de care Liam a fost obsedat de-a lungul anilor.

Spre meritul lui, nu este un clasic, dar nici un dezastru, albumul reuşind cu succes să surclaseze toate aşteptările şi să traseze o graniţă între stilurile muzicale abordate de Oasis şi Beady Eye, făcând inutilă orice comparaţie între aceste două trupe.

În afară de acest mic detaliu, nu sunt foarte multe de zis despre el. O altă mediocritate făcută pe genunchi, fără nici un pic de pasiune, numai din ambiţia de a-şi demonstra superioritatea prin sursele de inspiraţie (în special Beatles) şi stil. The Roller sună leit a Instant Karma a lui John Lennon, Bring The Light îmi aduce aminte de liniile melodice previzibile ale trupelor de garaj din anii ’50, de succes în acea perioadă dar irelevante din punct de vedere muzical în ziua de azi, iar despre Beatles and Stones nu mai are rost să vorbesc. Singura piesă care mi-a trezit interesul a fost Four Letter Word , dar până şi de aia m-am săturat după câteva ore. Deşi în trecut o priveam cu ochi buni, obsesia lui Liam pentru Beatles şi John Lennon este deja ponosită, forţată şi exploatată într-un mod de-a dreptul excesiv şi stupid.

Albumul este plictisitor până la Dumnezeu şi nu aduce nimic nou. Este încă o adăugire în lista dovezilor pe care o voi include în lucrarea mea de doctorat intitulată ‚ De ce industria muzicală se transformă într-o sictireală şi plictiseală totală’. Iar dacă o voi ţine în continuare în acest lung şir de dezamăgiri consecutive, acea lucrare de doctorat se va transforma într-o scrisoare de adio.