January 31, 2012

Abominable Putridity - The Anomalies of Artificial Origin (2012)


Slammerii rusnaci grupaţi sub numele Abominable Putridity se întorc anul acesta cu un nou album full-lenght care a fost leakuit deja, aparent cu consimţământul tacit al trupei, deci na poftim. The Anomalies of Artificial Origin este un album brutal death ca la carte şi nu are rost să consum prea multe caractere ca să vi-l descriu. Dacă vă place să chuggachugga, să pedală dublă, să ultragutural vocals şi să slam, o să iubiţi albumul de faţă. Da, e slam retardat cu zero profunzime, dar nici nu aş putea procesa altceva atunci când am trei examene unul după altul. După două săptămâni de ascultat Burial şi deadmau5 ca muzică de fond, aveam nevoie să mai schimb un pic macazul.

Am ascultat chiar şi Cannibal Corpse!

January 22, 2012

Funeral Frog: Super coveruri vocale

În loc să învăţ, m-am uitat la tâmpeniile astea. Mă simt vinovat. Deschid cursurile acum.






January 21, 2012

Howler - America Give Up





Pe măsură ce scriam despre o trupă sau alta n-am reuşit să mă separ de propria-mi condiţie de muritor şi de sentimentul acela de inutilitate într-un univers hain în care pe respectivii îi doare fix în mădular de părerea mea, fie ea pozitivă sau negativă. Prin urmare, am considerat că cel mai înţelept ar fi să las pentru o vreme trupele mari care-s promovate până şi pe tampoanele OB în favoarea unor trupe minuscule, dar cu tone de potenţial. Pentru că, nu-i aşa ? nimeni nu-şi doreşte o dictatură orwelliană impusă de doi sau trei titani ai industriei. Avem nevoie şi de prospături.

Şi aşa ajungem la Howler, o trupă nou înfiinţată din Minnesota. Aş vrea să vă ofer o istorie amănunţită al acestui grup dar, din nefericire, până şi wikipedia se zgârceşte când vine vorba de detalii. Ce-i important să ştiţi este că şi-au lansat albumul de debut intitulat America Give Up chiar zilele trecute. În mod surprinzător, întreg internetul (adică, ce-a mai rămas din el – da SOPA, la tine mă uit) a sărit în aer în urma unei explozii de recenzii favorabile , asezându-i alături de şefi precum Strokes, Arctic Monkeys şi Libertines.

Iar eu tind să le dau dreptate. Howler, împreună cu alţii, aparţin unui val de trupe proaspete cu o tonă de potenţial care au apărut efectiv din vid. Două lucruri bune reies din asta: primul ar fi că industria se mişcă, şi avem de fiecare dată ceva nou de experimentat (şi de calitate, dacă-mi permiteţi) ; al doilea ar fi că, având ca influenţe trupe apărute la mijlocul anilor ’90 şi începutul lui 2000, se crează un precedent miraculos, pe care nu credeam că o să-l văd decât peste 100 de ani, când urma să mă reîncarnez într-un carcalac : trupele noi nu se mai simt fortaţe să se inspire din trupe precum Beatles, Led Zeppelin, Joy Division şi alţii – cu alte cuvinte, standardele au fost revizuite.




Întorcându-ne la Howler, albumul lor de debut a reuşit să-mi atingă coarda sensibilă. De fapt, nu numai mi-au atins coarda sensibilă: mi-au rupt-o, mi-au înfăşurat-o în jurul gâtului şi m-au catapultat spre paradis. E indie? Da! E zgomotos? Da! Dar exact cât de zgomotos îmi place mie să fie. Ritmuri meseriaşe? Da! E compus de cinci băieţi care, în ciuda faptului că sunt doar cu doi ani mai mari ca mine, au realizat mai multe într-un an decât o să realizez eu în zece, aruncându-mă în lungi stări contemplative ce mă împing spre posibilitatea suicidului? DA!

Ca un întreg, America Give Up este un album murdar, spumos şi plin de energie. Un album sincer, direct la subiect, care nu caută să impresioneze sau să şocheze, fapt care, de altfel, este în cele mai multe cazuri neîntâlnit când vine vorba de trupe noi. Respect Howler pentru decizia de nu ne flutura în faţă rahaturi pseudointelectuale pretenţioase specifice trupelor nou înfiinţate. Eu vreau să dansez, nu să ascult Republica lui Platon.

Instrumental vorbind, se simt puternic influenţele mai sus menţionate : intro-uri Arctic Monkeys, vocal de Strokes, bridge-uri de Libertines şi o gramadă de alte mici elemente subtile a căror origine încă n-am stabilit-o cu exactitate. Chitarele sunt delicios de distorsionate, tobele sunt jucăuşe iar liniile de bas, deşi simpliste la prima vedere, sunt pe cât de complexe pot ieşi din degetele unui artist ce abia a început să cocheteze cu profesionalismul.

Pe lângă caracterul indihipsteresc evident al albumului, avem şi nişte fărâme de surf rock aruncate pe ici , pe colo. Ceea ce mi se pare bizar până şi mie, ca să fiu sincer – eu care am ascultat indie tribal, indie psihedelic, indie Adi Minune, şi indie .chester – dar, na, să fie bine venit. O abordare inspirată pe care eu o felicit călduros.

Singurul reproş pe care-l pot aduce albumului este că, uneori, deviază de la direcţia pe care a stabilit-o la început, şi aici mă refer la piese lente gen Too Much Blood , care m-a scos violent din buzz-ul pe care-l simţeam. Dar asta e, trecem peste. Au tot timpul din lume să-şi cizeleze stilul şi să lucreze la aranjamente.

Asta şi coverul albumului, care seamănă cu un pachet de Lucky Strike. O imagine divină, numai potrivită pentru momentele în care ai rămas fără ţigări şi ţi-e lene să te duci să cumperi. Vă urăsc.

January 17, 2012

We can't stop here. This is Tzeeeac country!


N-am nimic nou de postat în materie de muzică, fiindcă de cinci zile încoace ascult numai deadmau5 şi învăţ pentru examene. La-dee-fucking-dah.

Însă aş dori să vă îndrept atenţia către proaspăta înfiinţată pagină de tumblr marca Tzeeeac, administrată în contul nostru şi în numele propriu de către colaboratorul cunoscut numai sub numele de Moş Gherasim. Basically, o să postăm acolo toate tâmpeniile imaginabile, când şi cum avem chef, oricât de random ar fi. Pentru că, nu-i aşa?, e mai frumos să dai F5 de-ampulea decât să faci ceva util şi productiv. Consideraţi-o varianta cu zero conţinut a blogului, verişorul său retardat care mănâncă lipici toată ziua şi băleşte pe covor. Am adăugat şi un buton nou în stânga paginii pentru acces facil, deci nu aveţi nicio scuză să nu vă futeţi timpul preţios într-un mod absolut stupid şi inutil. 


Să fie primit!

January 15, 2012

Kaiser Chiefs - The Future Is Medieval




2012: Odiseea Tzecuiască porneşte în acest an cu o serie de mini-recenzii (sau mai degrabă, mini-anunţuri) prin care voi încerca să vă dovedesc cât de mişto este muzica şi de ce-mi place atât de mult. Da, da, ştiu că-mi iubiţi părerile critice buclucaşe şi detaliate, dar n-am ce face. Topul ăla m-a nenorocit din punct de vedere fizic şi intelectual. Sejurul costisitor în insulele Hawaii se pare că nu prea m-a ajutat să-mi revin, aşa că am decis să mă întorc la ce ştiu eu cel mai bine să fac.

Lecţia de astăzi este The Future Is Medieval al celor de la Kaiser Chiefs, album care ar fi meritat să fie în top, dar pe care l-am omis, din cine ştie ce motive abstracte. Ştiţi cum fiecare trupă majoră lansează atacuri la formatul actual al albumui şi se bat cu pumnul în piept că următorul lor album o să spargă tiparele şi o să-l scoată în cine ştie ce formă extraterestră? Evident, asta nu se întâmplă niciodată.

Kaiser Chiefs, în schimb, au venit cu o tehnică de promovare inspirată care mi-a încălzit măruntaiele de extaz. Fanii aveau posibilitatea de a selecta zece din cele douăzeci de melodii puse la dispoziţie pe site-ul oficial al trupei, însoţite de un artwork costumizabil la alegere. Pentru fiecare selecţie cumpărată de altcineva, trupa îi băga artistului câte o liră în buzunar.

A, şi mâine începe şcoala. Ca să nu ziceţi că nu învăţaţi nimic util pe Tzeeeac.

PUGSU


Dadadadadadadada, n-am mai scris nimic de 10 zile. Topul ăla pe 2011 a fost una din cele mai solicitante chestii pe care am făcut-o vreodată şi am avut nevoie de timp de recuperare. Probabil că-n următoarele câteva zile o să revenim la programul obişnuit, deşi (sau mai ales pentru că) avem tone de învăţat pentru şcoală. Vom încerca să mai diversificăm un pic aria de interese a blogului, ăsta fiind un fel de "hei, e posibil să postăm nişte tâmpenii abominabile, dar măcar v-am avertizat!", dar eokbă. E 2.30 AM, sunt beat şi-mi pică ochii-n gură, deci poftiţi un videoclip cu un pug făcând un drum cover imaginar la o piesă Absu.

SE SIMTE MIŞTO, MĂI OMULE, MĂI.

January 6, 2012

Cele mai mişto rahaturi din 2011



.chester:
             Cred că putem fi toţi de acord că anul ce tocmai a trecut a fost extraordinar pentru metal. 2011 a fost anul comeback-urilor şi follow-up-urilor fantastice din partea unor trupe deja consacrate, dar a fost şi anul debuturilor fulminante din partea unor trupe noi care ne-au demonstrat, dacă mai era nevoie, că 2011 este o perioadă minunată în care să asculţi muzică care-ar face-o pe bunică-ta să dea necăjită din cap. 
            Nu-mi propun în niciun caz să fac vreun fel de clasament al albumelor lansate anul ăsta, pentru că nu mă simt în stare de aşa ceva. Consideraţi-o mai degrabă ca pe o înşiruire aleatoare a chestiilor care mi-au plăcut cel mai mult în anul 2011, atât cât am apucat să parcurg. Nu este o listă exhaustivă, completă sau raţională, dar nici nu trebuie să fie. Listele de sfârşit de an sunt inutile dacă nu stârnesc discuţii sau înjurături. Aşa că, pe fond sonor de manele (Adrian Minune - Chef de chef live @ Aqua Magic Constanţa, dacă chiar trebuie să ştiţi) şi intoxicat cu Bucegi şi pălincă de Cugir, iată ce-am ascultat cu cea mai mare plăcere anul ăsta.

Marco: 
Iată că a mai trecut un an, cu fericile şi dezamăgirile lui. În spiritul trecerii inevitabile a timpului, oamenii au obiceiul de a trage linie şi de a pune în balanţă toate evenimentele anului, probabil pentru a se schimba în bine sau, nu ştiu, chestii d-astea. Cum eu sunt un băşinos ignorant obsedat de muzică, prefer să-mi gestionez timpul şi energia altfel.  În loc să vă scriu un articol dulce-amărui despre suişurile şi coborâşurile vieţii cu o melodie corny din anii ’80 pe fundal, am preferat să alcătuiesc un top.
Una peste alta, 2011 a fost un an extrem de balansat pentru mine: am avut parte şi de fericiri, şi de dezamăgiri în aceeaşi măsură. Asta nu înseamnă că nu a fost deosebit, ba din contră; dacă toate albumele de anul ăsta ar fi fost de calitate, mi-ar fi răpit plăcerea de a mă pişa cu boltă pe cele nasoale. 
La fel ca şi distinsul meu coleg,  am ales înşiruirea aleatorie din două motive : primul ar fi că în felul ăsta mă descotorosesc de spectrul subiectivităţii, şi al doilea pentru că n-am ascultat tot ce s-a lansat în acest an. Unele albume care o să se regăsească pe această listă nu au fost recenzate pe blog, pentru că ori au apărut foarte târziu în an şi n-am avut timp să scriu despre ele individual, ori mi-au scăpat din vedere.



January 2, 2012

Da.

Doar aşa, ca să ştiţi, alcătuirea unui top anual este o corvoadă pe care o doresc numai celor mai mari duşmani ai mei pe care încă n-am avut ocazia să-i spânzur de teiul din faţa casei mele. Ar fi bine să vă placă. Bună seara mulţumesc.

January 1, 2012

Red Fang - Murder the Mountains (2011)


Nu vroiam să se ajungă aici, dar se pare că lenea şi procrastinarea au învins din nou. Aveam de gând să postăm lista cu cele mai faine albume lansate în 2011 înainte de sfârşitul anului, dar, evident, asta nu s-a întâmplat. 2012 ne-a prins fără articol şi cu o mahmureală post-revelion de zile mari, deci CAM NAŞPA. Scriem însă furios (nu-i aşa, Marco?) fix în aceste momente, căutăm coperte şi formatăm paragrafe, deci best of-ul nostru ar trebui să apară în câteva zile. O să fie monumental.

Până atunci, na-vă nişte beard metal din Portland, Oregon şi cel mai marfă videoclip lansat anul ăsta.