Cele mai mişto rahaturi din 2011

.chester:

             Cred că putem fi toţi de acord că anul ce tocmai a trecut a fost extraordinar pentru metal. 2011 a fost anul comeback-urilor şi follow-up-urilor fantastice din partea unor trupe deja consacrate, dar a fost şi anul debuturilor fulminante din partea unor trupe noi care ne-au demonstrat, dacă mai era nevoie, că 2011 este o perioadă minunată în care să asculţi muzică care-ar face-o pe bunică-ta să dea necăjită din cap. 

            Nu-mi propun în niciun caz să fac vreun fel de clasament al albumelor lansate anul ăsta, pentru că nu mă simt în stare de aşa ceva. Consideraţi-o mai degrabă ca pe o înşiruire aleatoare a chestiilor care mi-au plăcut cel mai mult în anul 2011, atât cât am apucat să parcurg. Nu este o listă exhaustivă, completă sau raţională, dar nici nu trebuie să fie. Listele de sfârşit de an sunt inutile dacă nu stârnesc discuţii sau înjurături. Aşa că, pe fond sonor de manele (Adrian Minune - Chef de chef live @ Aqua Magic Constanţa, dacă chiar trebuie să ştiţi) şi intoxicat cu Bucegi şi pălincă de Cugir, iată ce-am ascultat cu cea mai mare plăcere anul ăsta.

Marco: 

Iată că a mai trecut un an, cu fericile şi dezamăgirile lui. În spiritul trecerii inevitabile a timpului, oamenii au obiceiul de a trage linie şi de a pune în balanţă toate evenimentele anului, probabil pentru a se schimba în bine sau, nu ştiu, chestii d-astea. Cum eu sunt un băşinos ignorant obsedat de muzică, prefer să-mi gestionez timpul şi energia altfel.  În loc să vă scriu un articol dulce-amărui despre suişurile şi coborâşurile vieţii cu o melodie corny din anii ’80 pe fundal, am preferat să alcătuiesc un top.

Una peste alta, 2011 a fost un an extrem de balansat pentru mine: am avut parte şi de fericiri, şi de dezamăgiri în aceeaşi măsură. Asta nu înseamnă că nu a fost deosebit, ba din contră; dacă toate albumele de anul ăsta ar fi fost de calitate, mi-ar fi răpit plăcerea de a mă pişa cu boltă pe cele nasoale. 

La fel ca şi distinsul meu coleg,  am ales înşiruirea aleatorie din două motive : primul ar fi că în felul ăsta mă descotorosesc de spectrul subiectivităţii, şi al doilea pentru că n-am ascultat tot ce s-a lansat în acest an. Unele albume care o să se regăsească pe această listă nu au fost recenzate pe blog, pentru că ori au apărut foarte târziu în an şi n-am avut timp să scriu despre ele individual, ori mi-au scăpat din vedere.

 CHESTII EXTREME ŞI ULTRABR00TALE

Macabre - Grim Scary Tales

Grim Scary Tales este probabil albumul meu preferat Macabre de până acum. Umorul negru al trupei este la fel de contagios ca întotdeauna, îmbiindu-mă cu tot felul de refrenuri caraghioase şi glumiţe morbide despre personalităţi faimoase precum Nero, Vlad Dracul, Gilles de Rais, Lizzie Borden, Mary Ann Cotton sau Karl Großmann. Călătoria trubadurilor macabri prin secole întregi de criminali în serie este una extrem de plăcută, graţie talentului lor muzical, producţiei spilcuite şi diversităţii albumului. Nu  credeam vreodată să aud o baladă superbă cântată de Macabre, dar iată că s-a întâmplat.

Autopsy - Macabre Eternal

Totul a mers exact cum trebuia în cazul noului album Autopsy. Întâi au creat un hype enorm cu EP-ul The Tomb Within, lansat în 2010, pentru ca apoi, un an mai târziu, să servească o porţie straşnică de death metal intitulată Macabre Eternal, dovadă clară că moşnegii conduşi de Chris Reifert încă sunt relevanţi în peisajul death metal actual şi că încă mai sunt în stare să rupă tot cu muzica lor.

Ghoul - Transmission Zero

Strigoii din Creepsylvania au revenit în 2011 cu Transmission Zero, care s-a dovedit a fi o adiţie excelentă la discografia lor. Elementele death metal au fost domolite un pic, albumul având un sound mult mai thrashy decât mă aşteptam. Oricum, este un album extrem de catchy şi distractiv, cu nişte versuri pline de umor şi care mă face să răcnesc incontrolabil de fiecare dată când îl aud. Fermentor, Digestor, Cremator şi Dissector sunt nişte barosani!

Exhumed - All Guts No Glory

Veteranii goregrind Exhumed s-au întors anul ăsta după o pauză muuuuuult prea lungă, dar, din fericire, noul lor album este exact ceea ce speram să fie. Acelaşi sound abraziv, aceleaşi chainsaw guitars, acelaşi atac vocal dublu, aceleaşi cântece despre mâini tăiete şi picioare tăiete - blast from the past, să moară calu'! All Guts No Glory este un comeback excelent şi-şi merită cu siguranţă locul în topul chestiilor faine de anul ăsta. Să fie primit!

You Handsome Devil - The Hell, You Say

Din Canada vin destul de multe trupe mişto, dar anul ăsta You Handsome Devil mi-au furat inima. Acest trio canadian de băieţi chipeşi cântă un rock'n'roll satanic unic şi extrem de catchy, îmbinând cu nonşalanţă viteza, violenţa şi tematica satanică a heavy metal-ului cu blues worship-ul, rezultând într-un album intens, contagios şi megadistractiv. Sunt cea mai underrated trupă din lume şi am făcut misiunea vieţii mele din a-i promova cât de mult pot, pentru că merită. Daţi o raită pe la bandcamp-ul lor şi ascultaţi, este cel mai bun lucru pe care-l puteţi face cu viaţa voastră inutilă şi insignifiantă.

The Atlas Moth - An Ache for the Distance

Am zis că An Ache for the Distance îşi va găsi mai mult ca sigur un loc în topul personal pe anul ăsta, deci iată-l. Am iubit cu furie albumul ăsta şi chiar şi acum găsesc chestii noi care-mi plac la el. Ai black metal, post-rock, sludge, psychedelic rock, blues rock, clean şi harsh vocals, precum şi trei chitarişti care te fut la icre deodată, toate concretizate într-un wall of sound glorios, în care poţi distinge cu uşurinţă toate elementele componente. Grozăvie!

Entrails - The Tomb Awaits

E de-ajuns să te uiţi la logo-ul lor ca să-ţi dai seama care-i faza cu Entrails. Oldschool Swedish Death Metal FUUUUUUUUUUUUUUUCK YEEEEEEEEAAAAHHH!!!

Fallujah - The Harvest Wombs

Brutalitate totală, un nivel impresionant de măiestrie instrumentală, solo-uri futuriste transmise via satelit de la sute de ani lumină distanţă, producţie impecabilă şi titluri de piese precum Alpha Incipient şi Cerebral Hybridization. Pe scurt, The Harvest Wombs de la Fallujah: un debut exploziv al uneia din cele mai promiţătoare trupe noi pe felia progressive death metal. Doamne-ajută!

All Pigs Must Die - God Is War

Iniţial, aici îi băgasem pe Trap Them cu al lor Darker Handcraft. Însă, pe măsură ce îmi completam lista, am realizat că, deşi este un album foarte bun, este nevoit să se dea la o parte şi să îi facă loc ăstuia. All Pigs Must Die m-au impresionat cu energia pură de care dau dovadă, iar God Is War este un debut extraordinar al unor hardcorişti cărora le urez un viitor luminat. Serios, ascultaţi mizeria asta, o să vă facă ziua.

Midnight - Satanic Royalty

"Albumul ăsta emană kvltness prin toţi porii şi nu-i greu să îţi dai seama de ce este pe buzele tuturor rocărilor în perioada asta: un melanj glamorous şi malefic de black metal clasic şi heavy/speed metal, plin de riff-uri mişto, refrenuri catchy, jeg satanic, piese cu titluri gen Rip This Hell, Black Damnation sau Lust, Filth and Sleaze şi o atmosferă de golăneală ocultă care-ţi merge fix la inimă - ce să nu-ţi placă?" Că bine-am zis.

Speedwolf - Ride with Death

Debutul celor de la Speedwolf a cam trecut pe sub radare, dar nici nu ştiţi ce pierdeţi, gen. Ride with Death oferă nişte speed/thrash metal excelent şi care merge pe bază de kerosen şi pileală ieftină, iar fanii Motorhead îl vor adora din prima secundă. 'nuff said.

Blasphemophager - The III Command of the Absolute Chaos

Blackened death metal apocaliptico-blasfemic din Italia, priponit în curtea jegoasă a Nuclear War Now! Productions, din care fac parte trei tipi numiţi Necrovomiterror, Atomic Incinerator of Necronuclear Collapse & Plutonium Winds şi R.R. Unholy Bastard & Phosgene Wargas. Asta-i tot ce am de zis. HÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎRRRRRRRRRRRAAAAAAAAAAAGGGGGGGGHHHHHHH!!!!!!!!!!

Hot Graves - Knights in White Phosphorous

Crustăraia înnegrită pare să fie foarte la modă anul ăsta, iar Hot Graves şi-au făcut loc cu gauntlet-urile până-n faţa cozii de trupe care s-au aliniat să producă genul ăsta de muzică în 2011. Motivul e simplu: Knights in White Phosphorous este un album catchy, rapid,  abraziv, thrashy, blasfemic şi împuţit şi sună al naibii de bine, iar, în cazul meu, a fost love at first listen. Probabil soundtrack-ul perfect pentru o noapte de beţivăneală sălbatică în criptă, dar eu n-aş avea de unde să ştiu. Eu sunt cuminte.

Wormrot - Dirge

Wormrot n-au primit foarte multă dragoste din partea marilor publicaţii muzicale şi asta-i mare păcat. Din fericire, blogurile subterane nu au uitat de unii din cei mai buni grinderi asiatici din prezent, iar Tzeeeac este pregătit să-i aclame cu buchete de flori. Albumul lor Dirge m-a eviscerat total şi mi-a oferit fix ceea ce-mi doresc de la grindcore: riff-uri ultrarapide şi catchy, tone de blastbeats, un groove sesizabil, piese de sub un minut şi un vocalist care zbiară incontrolabil. Grinderii s-au cam distrat anul ăsta şi au scos câteva albume foarte şmekere, dar Wormrot au fost preferaţii mei şi a fost love at first listen.

Encoffination - O' Hell, Shine in Thy Whited Sepulchres

Aţi citit "The Statement of Randolph Carter" de H.P. Lovecraft? Este vorba despre un tip care descoperă că există porţi între lumea noastră şi lumea subterană, prin care demonii pot să călătorească, aşa că se decide să pătrundă într-o criptă despre care credea că ar putea fi o asemenea poartă. Ajuns acolo, începe să bălmăjească neinteligibil, după care se pune să răcnească incontrolabil, fiind confruntat cu o oroare atât de cumplită încât minţii umane îi este imposibil să o înţeleagă. Lovecraft, după cum îi e obiceiul, nu zice ce anume a văzut ăla înăuntru, dar eu ştiu. Cel mai probabil, a intrat în cripta puturoasă în care Encoffination îşi înregistrau albumul O' Hell, Shine in Thy Whited Sepulchres. Şi eu am înnebunit subit după ce am fost pus faţă în faţă cu funeral doom-ul lor sufocant. S-a simţit bine.

Disma - Towards the Megalith

Păi, na. Era evident că Disma îşi vor găsi un loc aici. Nu ai cum să ignori o trupă cu un pedigree ca ăsta. Adică, pe bune. Membri Funebrarum şi Craig Pillard de la Incantation la voce, cântând împreună death metal seismic venit fix din străfundurile pământului? Duceţi-vă dracului cu toţii.

Vastum - Carnal Law

Nu trebuie să cânţi miliarde de note pe secundă ca să topeşti intestine şi cred că nimeni nu a demonstrat asta mai bine în 2011 decât Vastum. Tehnic, Carnal Law este un demo, dar, atunci când ai de-a face cu un death metal oldschool atât de primitiv ca ăsta, bazat pe chugging simplist, însă complet distrugător şi cu un vocalist atât de fain, nici nu mai contează. Re-Member este una din piesele mele preferate de anul ăsta şi abia aştept un full-lenght Vastum.

Deceased - Surreal Overdose

Mi-e milă de prostul care s-a îndoit chiar şi o fracţiune de secundă că Deceased vor scoate încă un album fain. Surreal Overdose este o nouă doză de thrashing  death marca Deceased şi este pur şi simplu perfect. Mă doare să-l văd omis de pe multe liste de sfârşit de an, dar eu nu am să comit această greşeală de neiertat. All hail King Fowley!

Hammers of Misfortune - 17th Street

Ehhhhhhhhh. N-am apucat să ascult albumul ăsta atât de mult pe cât mi-aş fi dorit, pentru că este destul de complex şi nu ai cum să-l înţelegi după câteva ascultări. Ceea ce este însă evident din prima este aroma inconfundabilă de Slough Feg, pentru că frontman-ul John Cobbett a cântat cu trupa mai sus menţionată (şi cu GWAR, lol). În plus, Leila Abdul-Rauf de la Vastum cântă şi în Hammers of Misfortune, ceea ce-i frumos. Oricum, probabil că meritul cel mai mare al lui 17th Street este acela că, apărând pe atât de multe liste de sfârşit de an, mi-a suscitat interesul pentru întreaga discografie Hammers of Misfortune. Ah, iar The Day the City Died mi-a rămas în cap zile întregi.

Inquisition - Ominous Doctrines of the Perpetual Mystical Macrocosm

Nu s-a lansat în 2011 (decât pe teritoriu american, oare e de ajuns?), dar CUI ÎI PASĂ LOL? Inquisition sunt şefii mei. Incredibil ce pot să facă doi tipi cu talent, entuziasm şi corpsepaint. 

Cynic - Carbon Based Anatomy

Carbon Based Anatomy nu este chiar ce mă aşteptăm, dar adevărul e că mă aşteptam să nu fie ceea ce mă aşteptam, dacă are vreun sens fraza asta. Cynic s-au distanţat aproape complet de trecutul lor death metal şi au evoluat către un sound mult mai organic şi progresiv, amplificând componenta jazz fusion şi trăgându-şi influenţe din muzica orientală, pe care le aplică aşa cum numai ei sunt în stare. După un Re-Traced care a părut mai mult un experiment jucăuş, Paul Masvidal şi Sean Reinert s-au pus serios pe treabă şi au scos un EP care dovedeşte clar că Cynic nu mai pluteşte de mult timp prin sfera metalului, ci evoluează constant, transformându-se într-un mutant chiar mai ciudat decât cel din perioada albumului Focus. Mi-a plăcut Carbon Based Anatomy, iar cele trei piese "reale" (excluzând piesele ambientale care, sincer, nu m-au încântat aşa tare) de pe album se numără printre preferatele mele din tot ce au scos Cynic până acum. Aşteptări? Masvidal şi Reinert le ignoră şi fac fix ce au ei chef.

Powerwolf - Blood of the Saints

Dumnezeule mare, am ascultat albumul ăsta în neştire. Powerwolf şi-au perfecţionat formula power metal iar rezultatul este Blood of the Saints, cel mai fain album al cvintetului germano-român de până acum. Pur şi simplu nu găseşti o piesă proastă pe albumul ăsta. Fie că este vorba despre excelent denumita Sanctified with Dynamite, imnul vampiric We Drink Your Blood sau emoţionanta Dead Boys Don't Cry, Powerwolf livrează power metal simfonic de cea mai bună calitate, conduşi de românul Attila Dorn, a cărui voce este maiestuoasă, bombastică şi absolut superbă. Toate piesele sunt exagerate (în sensul bun), siropoase, explozive şi îţi rămân adânc înfipte în memorie pentru totdeauna. În plus, nicăieri nu veţi auzi cuvintele midnight, wolf, halleluja sau blood rostite de mai multe ori ca aici. DIE! DIE! CRUCIFIED!

Havok - Time Is Up

Havok sunt nişte golani tinerei din Denver, Colorado care cântă un thrash metal optzecist superşmeker. Au atitudinea potrivită, au riffăială dementă şi ultrarapidă, versuri despre război şi distrugere, solo-uri distrugătoare, un baterist excepţional şi un vocalist care sună ca Tom Araya - au de toate, adică, iar Time Is Up este un monument de thrash metal modern şi exact ceea ce-mi place să aud.

Mitochondrion - Parasignosis

Noul album Mitochondrion este una din cele mai cumplite (în sensul bun, evident) experienţe auditive de care poţi avea parte anul ăsta. Parasignosis este un vortex gigantic de energie negativă pură care o să-ţi răpească toată viaţa şi tot ceea ce te face uman, lăsându-te într-o stare vegetativă în care tot ce poţi face este să bălmăjeşti incoerent. Sunt destul de sigur că până şi celor de la Wormphlegm le este frică de albumul ăsta, iar Portal probabil s-au refugiat într-o dimensiune paralelă, conştienţi de faptul că nu-i de glumit cu Mitochondrion. Canadienii ăştia sunt nişte monştri.

40 Watt Sun - The Inside Room

Sunt sigur că toţi cei care regretau dizolvarea Warning s-au bucurat gravone când au auzit The Inside Room, albumul de debut al noii trupe a vocalistului Patrick Walker. 40 Watt Sun oferă acelaşi doom metal intens, hipnotic şi sentimental, iar vocea lui Patrick Walker, precum şi versurile sale superbe, reuşesc de fiecare dată să mă aducă în pragul lacrimilor. Drumming-ul este însă MULT PREA RAPID în comparaţie cu Warning. Mic-dejunul meu este distrus.

Necros Christos - Doom of the Occult

Tocmai termin de ascultat nenorocirea astea pe de-a-ntregul pentru prima oară şi UUUUUUUUHU FUTE-MĂ DOAMNE cât de bun este. Doom of the Occult m-a surprins cu structura sa interesantă, alternând interludii ambientale (pline de ritualistic drumming, chanting, orgi, piane, cobze sau ce sânge-or fi alea şi o grămadă de alte chestii) şi piese death/doom extrem de atmosferice şi atotcăcătoare, cu titluri precum Succumbed to Sarkum Phagun sau Doom of Kali Ma / Pyramid of Shakti Love / Flame of Master Shiva. Blasfemie antică şi ocultă like a boss!

NON-BORÂTURI

Graveyard - Hissingen Blues

Nu ştiu exact dacă Graveyard merită să fie încadraţi la anul 2011, pentru că sunt destul de sigur că de fapt sunt nişte tipi bărboşi din anii '70 care au descoperit cumva secretul călătoriei în timp şi s-au teleportat cu 40 de ani în viitor, să ne uimească cu blues rock-ul lor extraordinar şi să ne mintă că doar ce au compus chestia asta. Dar ei nu ştiu că eu îi ştiu. Hisingen Blues recrează atât de bine sunetul acelor vremuri încât este imposibil să fie un album lansat în anul Domnului 2011. Treceţi înapoi în deceniul vostru cu vrăjitoria asta dementă, suedezi obsceni ce sunteţi!

TV On The Radio - Nine Types Of Light

                Trei negri care n-au suferit abuzurile ghetoului şi un alb care nu produc hip-hop. V-aţi întrebat vreodată cum sună indie-ul produs de un negru? Ascultaţi albumul ăsta (mă rog, merge şi Bloc Party, dar aia-i altă poveste). Dar ce-aţi zice de o electronicăraie hipstărească indie cu influenţe de trip hop şi art-rock? Fiţi fără griji, Nine Types Of Light este aici ca să vă satisfacă curiozitatea.

                Motivul pentru care recomand în mod special albumul ăsta şi nu pe cele anterioare este pentru că (doh) a fost lansat în 2011 şi mai ales datorită faptului că albumul ăsta conţine cea mai reuşită îmbârligare de genuri pe care TV On The Radio a născocit-o. Până acum.

Dropkick  Murphys – Going Out In Style

                Nu strică din când în când nişte celtic punk gălăgios, mai ales că în afară de Dropkick Murphys, singura trupă activă de succes în acest gen este Flogging Molly. Toate albumele lor sunt  într-un fel sau altul despre Boston şi specificul lui irlandez, la fel ca Going Out In Style.  Nu sparge niciun tipar, dar să-mi fut una de nu mi-a stârnit impulsul de a mă îmbăta şi smardoii ca un gherţoi irlandez.

Tom Waits – Bad as Me

La 60 de ani, este la fel de expansiv şi dornic de a experimenta ca în tinereţe. Prin Bad As Me, Tom Waits ne demonstrează că încă mai are un cuvânt de spus în muzică. De data asta şi-a depăşit limitele şi ne-a oferit o bucăţică muzicală mai grotescă şi morbidă ca niciodată, înţesată de ritmuri halucinante cu care se joacă fără nicio jenă.  Vocea lui este la fel de diavolească ca întotdeauna, însă ceva mai nuanţată ; oscilează între un calm calcucat şi o nebunie de criminal în serie.  Bad As Me este un fel de Cirque du Soleil organizat de un David Lynch pe LSD: o experienţă trippy, halucinantă şi pe alocuri puţin înfricoşătoare.

PJ Harvey – Let England Shake

PJ Harvey este o persoană de o excentricitate vecină cu nebunia care, evident, se reflectă şi-n muzica ei (spre exemplu, în timp ce înregistra Rid Of Me n-a mâncat decât cartofi).

Let England Shake este un album ciudăţel care, trebuie să recunosc, m-a pus într-o mai mare încurcătură decât King Of Limbs al lui Radiohead (puţin mai jos despre asta). Nu ştiu ce aş putea spune despre el în afara faptului că zice nişte chestii în defavoarea războaielor, multinaţionalelor  şi a abuzurilor guvernamentale, toate astea cumva raportate la spaţiul britanic. Multe instrumente au fost folosite la înregistrare– trompete, tromboane, flauturi- dar, odată cu albumul ăsta, am aflat pentru prima dată de existenţa unei aşa numite hărpi electrice.  Nu ştiu ce rost  a văzut în folosirea ei pentru că sună aproape identic cu o chitară, dar na. Nici măcar eu n-am fost în stare să remarc efectul subtil produs pe care toata lumea îl laudă. La mai multe ascultări, atunci.

Kasabian – Velociraptor !

Aka albumul care i-a făcut relevanţi şi i-a separat de toate trupele mediocre de indie care apar ca .chester după ce aude că primăria oferă pungi gratuite de mălai.

Radiohead – King Of Limbs

Thom Yorke & Co au rupt baraka anul ăsta şi le-au dat peste bot tuturor criticilor care se înghesuiau fie să arunce cu noroi în ei, fie să-i pupe în cur pentru nişte calităţi de altfel inexistente. Au scos un album mai elitist, abstract şi complex ca niciodată, care i-a lăsat pe toţi cu privirile în gol, blocaţi pe o interjecţie prelungită de ’’dăăăăăăăăăăăăăăăă’’ .  

Ca un bonus, părerea profesionistă a lui Liam Gallagher legată de album:  "I heard that fucking Radiohead record ['The King Of Limbs'] and I just go, 'What?!'" he said. "I like to think that what we do, we do fucking well. Them writing a song about a fucking tree? Give me a fucking break! A thousand year old tree? Go fuck yourself!"

Steven Wilson - Grace For Drowning

Steven Wilson şi cu sutele lui de side-project-uri reprezintă o hibă dureroasă pe care Tzeeeac o are, dar promit să le fac dreptate anul ăsta. Grace For Drowning este o bunăţică de progressive nemaipomenită care umple golul lăsat de Porcupine Tree, despre care n-am mai auzit nimic de patru ani.  Ca de obicei, Steven Wilson ne impresionează prin producţia excelentă şi aranjamentele instrumentale inspirate,  însoţite de o atmosferă foarte bine croită care te acaparează.  Mi-e foarte greu să rezum tot ce ţine de album într-un singur paragraf, aşa că vă promit o analiză mai detaliată în viitorul apropiat.

The Black Keys – El Camino

Am scris recent o futonă de pagini despre el şi aş mai face-o încă o mie de ani de acum încolo.  Nu de puţine ori m-am gândit să mă izolez de lume şi să-mi dedic întreaga viaţă acestei trupe, dar na, n-am cum, .chester plânge şi după trei secunde petrecute în absenţa mea.  Nimic nu mă extaziază mai mult  decât străduinţa unei trupe de a se schimba şi de a explora direcţii noi. Asta mă face să cred că nu-i doare-n penis de fani şi că vor să le ofere mereu câte o părticică nouă din talentul, potenţialul şi efortul lor.  Dacă n-ar fi sunat atât de neplăcut de familiar în unele părţi, ar fi obţinut fără îndoială premiul de Albumul Anului. Dar nu-i nimica, NME şi Pitchfork sunt deja la picioarele lor de câteva luni, aşa că de ce le-ar păsa de mine?

Deliric - Inspectia tehnica periodica

Până una alta, este un blog despre muzică , nu despre ce căcaturi hipstereşti ascultă Marco sau pe ce jeguri satanice se masturbează frenetic .chester.  Deliric a scos un album amuzant, distractiv, unde în ciuda titlului care te duce cu gândul la roboţi sau alte giumbuşlucuri mecanice, tema predominantă este shaorma şi rolul ei în societate. Cum?  Aflaţi voi, aşa am ajuns şi eu să-l încerc.

Specii – Uşile Vol. 1 

Nu am capacitatea intelectuală a Alinei, cu doctoratele ei in antropologie, psihologie, litere, şi nici entuziasmul înflăcărat al lui .chester pentru filosofiile dragonaşului, dar atâta lucru pot spune: Specii m-au rupt în două şi m-au transformat într-o epavă retardată care nu ştie altceva decât să l de e repete obsesiv versurile. Mulţumesc!

Death Grips - Ex-Military

Este imposibil să ignori un negru nervos care rage versuri pline de ură peste nişte instrumentale disonante cu aer industrial şi glitchy, dând naştere la nişte piese ultraviolente, dar extrem de faine. Hipsterii au cam sărit pe albumul ăsta, dar nu lăsaţi asta să vă alunge: Ex-Military este cel mai dur, abraziv şi jegos album de hip-hop lansat anul ăsta. Sau mixtape, mă rog. Habar n-am. Nu mai pot să gândesc nimic coerent în momentul în care dementul de MC Ride face rap în maşină cu centura pusă. My mind is full of fuck. Îl găsiţi gratis aici. CHOKE ON DEEZ NUTS 'TIL THE VERY LAST-YAH!

Mac Lethal - North Korean BBQ

La capătul opus al spectrului hip-hop, îl avem pe Mac Lethal, un rapper alb din Kansas care tocmai a împlinit 30 de ani şi simte că întreaga lui viaţă o ia la vale. În consecinţă, muzica lui vorbeşte despre multe lucruri pe care nu le întâlneşti în hip-hop-ul convenţional - dragoste, carieră, relaţiile cu cei apropiaţi -, analizându-şi viaţa cu detaşare şi calm şi încercând să transmită mai departe lucrurile pe care le-a învăţat de la viaţă. North Korean BBQ este un album extrem de personal şi de sincer, iar Mac Lethal a devenit skor-rapid unul din artiştii mei preferaţi evăr.

Şi da, e cam wigger. DEAL WITH IT.

Acum că menţiunile au fost acordate şi merituoşii au plecat fericiţi acasă la neveste,  putem să ne concentrăm pe adevăratele exclusivităţi ale anului. Dacă articolul a fost de domeniul tl;dr-ului până acum,  fiţi fără grijă, încă puţin şi am terminat.

SURPRIZA ANULUI

Noel Gallagher - Noel Gallagher's High Flying Birds

După eşecul categoric al lui Liam, mă aşteptam să aud acelaşi căcat pseudopretenţios pe care fra-su ni l-a fluturat prin faţă. Însă, ce am descoperit de fapt a  fost un album foarte bine pus la punct, închegat, de la producţie, sound, până la aranjamentele instrumentale şi componentele lirice şi vocale.  Un album pop standard, de altfel, dar asta nu înseamnă că nu poate să sune bine, nu? 

PLICTISUL ANULUI

Red Hot Chili Peppers – I’m With You

Nu înţeleg de ce trupa asta mai există fără John Frusciante, care era singurul motiv pentru care încă îi ascultam . Da, am înţeles, vă place California, e super tare acolo, e cald, palmieri, gagici, cocaină, hispanici, alea alea, dar totuşi, aţi început să mă plictisiţi îngrozitor. A fost un subiect interesant în primii trei ani ai carierei voastre, dar gata, e vremea să evoluaţi. Ce? Vă apropiaţi cu toţii de 50 de ani? Serios? Nasol frate. Dar e ok bă, ce nepoţel de pe lumea asta n-ar fi fascinat  de o povestioară buclucaşă despre magicul şi depravatul tărâm al Californiei?

CEL MAI SUPRAEVALUAT ALBUM AL ANULUI

Krallice - Diotima

Nu am reuşit nici până acum să înţeleg ce naiba văd publicaţii precum Pitchfork Media şi nenumărate bloguri la Krallice. Am citit afirmaţii de genul "Oricum ai da-o, nimeni nu mai face muzică la fel precum Krallice". Păi da, nu prea mai ştiu alte trupe de black metal care să fie în halul ăsta de repetitive şi plictisitoare. Poate că ar fi fost mai digerabili dacă ar fi înjumătăţit durata tuturor pieselor, dar pur şi simplu îmi este imposibil să ascult o piesă Krallice de 12 minute fără să-mi vină să mă arunc pe geam de plictiseală. Krallice cred că se bucură de un efect snowball momentan: au primit un review linguşitor de la o publicaţie notorie, după care au început să primească tot mai multe sărutări anale de prin toate părţile posibile. Părerea mea? Împăratul e dezbrăcat!

DEZAMĂGIREA ANULUI

.chester:

Blood Freak - Mindscraper

Ce gunoi. Am aşteptat Mindscraper cu sufletul la gură, ascultând constant primele trei albume Blood Freak şi dând furios din cap, fiind ABSOLUT ÎNCÂNTAT de deathgrind-ul lor periculos, înţesat cu riff-uri incredibile şi nişte solo-uri extrem de gustoase. Când s-a lansat în sfârşit, l-am ascultat pe nerăsuflate ŞI... nimic. Niciun riff memorabil în tot albumul, solo-urile s-au rărit considerabil, iar duratele mai lungi ale pieselor nu au făcut decât să scoată în evidenţă în mod negativ aceste lucruri. După o pauză de patru ani, mă aşteptam ca Maniac Neil să mă decapiteze în mod violent cu noul album Blood Freak. În schimb, am plecat acasă doar cu câteva vânătăi. Slăbuţ.

Marco:

The Strokes – Angles

                Strokes n-au făcut altceva decât să mă aţâte vreme de cinci ani de zile.  Au venit cu fel de fel de promisiuni, de la schimbarea sound-ului până la lansarea primului album hologramă din istorie.

                După ceva vreme, a apărut primul single. Ar trebui să angajez o întreagă echipă de specialişti pentru a exprima în cuvinte entuziasmul pe care l-am simţit în acel moment. Suna mirific. Era exact ce am sperat din totdeauna să fie Strokes.

Cum hype-ul este o curvă sifilitică, albumul s-a dovedit a fi o plictiseală şi o lălăială cum rar am mai întâlnit. Anii de hiatus şi lehamitea strokşilor s-a reflectat în fiecare acord în parte. E de parcă ar fi înregistrat materiale noi doar de dragul de a scăpa de fanii cicălitori care erau nerabdători să vadă care mai e treaba cu ei.

                Şi asta, după părerea mea, este cel mai trist lucru pe care-l poate păţi o trupă. Să ai un album de debut clasic, ridicat în slăvi, ca apoi, în plin proces de maturizare şi de explorare, să te scufunzi într-un ocean învolburat de mediocritate.

CEL MAI PROST ALBUM AL ANULUI

.chester: 

Aş putea să zic de Illud Divinum Morţiilui sau de Lulu, dar ar fi prea evident. Iar videoclipul ăla oficial Entrails Eradicated mi s-a părut cea mai retardată chestie din lume, dar n-am de gând să le fac favoarea de a mai obţine nişte views degeaba, deci n-o să-l postez nici pe ăla. Aşa că mai bine vedem o poză cu Beavis şi Butthead crunkeri şi cred că suntem cu toţii mai câştigaţi. 

Marco:

Beady Eye - Different Gear, Still Speeding

More like albumul care m-a enervat cel mai tare anul ăsta, dar am zis să fiu obiectiv şi profesionist şi l-am înclus în  această categorie. Doamne, cu ce să încep? Cu băşinile lui Liam de mare artist? Cu plagiatul lui ieftin? Cu aerele lui de superioritate? Cu declaraţiile lui în presă cum că albumul lui o să se pişe pe tot ce s-a lansat şi că o să fie mai popular decât a fost cu Oasis? Să ne înţelegem, în esenţă, nu este un album prost, dar lipsa lui de substanţă, de conţinut  şi pasiune mă umple de furie. Muzica este o cale de exprimare, de exteriorizare, este ceva care în care artistul ar trebui să depună efort pentru a-I oferi ascultătorului perspective noi,  trăiri, revelaţii. Nu este un instrument prin intermediul  căruia căcaţi egocentrici ca Liam Gallagher să arunce cu rahat în toată lumea, precum maimuţele la zoo.

MANEAUA ANULUI

Mihăiţă Piticu' - Dă-te mare, dă-te mare

CEL MAI BUN ALBUM DE CRĂCIUN AL ANULUI

Justin Bieber - Mistletoe

CEA MAI MARE ŢIGĂNEALĂ A ANULUI

A$AP Rocky - Live.Love.ASAP

Iar acum, momentul pe care l-am aşteptat cu toţii...

ALBUMUL ANULUI

.chester:

Specii - Uşile Vol. 1

M-am gândit o vreme ce album metalic m-a încântat cel mai şi cel mai tare anul ăsta, suficient de tare încât să merite titlul de Albumul Anului. Am trecut prin câteva opţiuni, dar, în cele din urmă, am avut o revelaţie, iar rezultatul este cel pe care-l vedeţi. Este un lucru cât se poate de natural, până la urmă. Uşile Vol. 1 este albumul care a generat cele mai aprinse discuţii în gaşka Tzeeeac, este albumul ale cărui versuri mă bântuie de la prima ascultare, este albumul care a generat o groază de sms-uri năstruşnice (*wink*) şi este albumul a cărui recenzie a avut de departe cele mai multe vizualizări pe blogul nostru, mulţumită misticei Alina, al cărei featuring a avut ecouri nemărginite şi despre care încă se mai vorbeşte. Uşile Vol. 1 este un album de debut fantastic din toate punctele de vedere şi îmbină cu succes acrobaţiile verbale ale lui Chimie, lirica poznaşă a Dragonului şi producţiile impecabile ale lui Gâză. Începând cu piese învăluite în ceţuri metaforice care detaliază experienţele, uh, "extraplanetare" prin care au trecut de-a lungul anilor, continuând cu mindfuck-uri labirintice care înglobează elemente de cosmologie şi teorii ştiinţifice bizare (rezultatul probabil al nenumăratelor cărţi dubioase pe subiecte de genul citite la lumina lămpii) şi terminând cu povestiri hazlii despre berici nasoale în gară, tocăniţe aburinde şi burţi date-n piscină, Specii au realizat un adevărat tur de forţă şi au cam dat de pământ cu tot ceea ce înseamnă hip-hop românesc. Nicăieri nu am mai văzut în peisajul muzical românesc atâta creativitate şi forţă de expresie şi nicicând nu a mai existat un album care să mă prindă într-atât de tare în mrejele lui ca primul volum al Uşilor, deci na poftim. Albumul anului, frate! Specii-s nişte voievozi.

Marco:

Arctic Monkeys – Suck It And See

            Cred că de pe la jumătatea articolului era evident cine o să deţină acest titlu, din moment ce nu a fost menţionat deloc pe parcursul articolului.

                Cine i-a ascultat pe maimuţoi de la geneză până în present o să-mi înţeleagă pe deplin alegerea. Cine ar fi crezut că nişte puştani pletoşi, plini de coşuri o să formeze din cele mai influente trupe ale momentului? Suck It And See este albumul de ‘’maturitate’’ pe care oricine şi-l doreşte : prin intermediul lui, s-au rupt în totalitate de tinereţe, s-au autodepăşit şi şi-au dezvăluit noi faţete ale talentului şi creativităţii lor. Au renunţat cu totul la cronicile urbane dulci-amărui care i-au consacrat şi au devenit mult mai sofisticaţi şi complicaţi. După părerea mea, în cazul unei trupe nu contează doar calitatea produsului pe care îl lansează, ci şi parcursul, efortul depus şi obstacolele pe care le-au depăşit pentru a atinge acele standarde. Tocmai de aceea, Suck It And See este fără îndoială cel mai bun album lansat în acest an.

Asta a fost. Vă aşteptăm cu opinii, insulte, aprobări din toată inima, "băăă dar x de ce nu e în listă"-uri şi alte chestii în secţiunea de comentarii de mai jos, în noul shoutbox din stânga paginii sau pe facebook. 

SĂ FIE PRIMIT!