Radiohead - The King of Limbs

Autor: Marco

Mi-e greu să mă gândesc la un album care să fi iscat atât de multe controverse şi discuţii aprinse în primele săptămâni de la apariţie. Odată cu lansarea lui neaşteptată au ieşit la suprafaţă fel de fel de indivizi, critici de muzică sau nu, care au considerat că este absolut necesar să se pripească cu părerile , desfiinţând albumul, zic eu, probabil în timp ce încă nu trecuseră de a treia sau a patra melodie. Tocmai această superficialitate mânată de dorinţa unora dintre noi de a ieşi în evidenţă despicând firul în patru a fost motivul pentru care multe albume, considerate acum clasice, n-au fost apreciate la vremea lor. Chiar dacă în momentul de faţă The King of Limbs beneficiază de recenzii mixte (în sensul că este disputat, nu mediocru) cu siguranţă că publicul viitor se va adapta la ritmurile pe care ni le propun Radiohead.

Descrierea unui astfel de album necesită un process asiduu de sforţări intelectuale. Chiar şi după două săptămâni de audiţie nu pot să leg două cuvinte despre el în linii generale, nu mai zic să-l aprofundez. Astfel, voi încerca pe cât posibil să-l prezint în lumina cea mai potrivită, chiar dacă există pericolul de a mă pierde într-un vârtej de aberaţii şi nonsensuri. În astfel de momente apelez cu toată încrederea la palma de fierar a lui Chester, dar fiindcă nu este prezent, va trebui să mă descurc singur.

Ce se poate observa chiar de la prima audiţie este structura închegată a albumului. Fiecare melodie în parte se leagă armonios de celelalte. Însă este totodata şi fragilă: dacă îndrăzneşti să intervi în ordinea lui universală menţinută prin nişte reguli stricte, inviolabile, se declanşează haosul. Profetic vorbind, dacă încerci să asculţi o melodie individual de celelalte, o să înţelegi fix un căcat.

De lăudat sunt şi temele melodiilor, care îţi transmit o varietate de sentimente şi scene vizuale. Părerea mea personală (susţinută şi de declaraţiile membrilor Radiohead) este că a fost conceput ca o alegorie asupra legăturii dintre natură , om şi fiinţele mitice (mai précis, cele din mitologia nordică). Cel puţin asta mi-au sugerat unele titluri de melodii (Feral sau Give Up The Ghost, spre exemplu) .

Făcând o paralelă, structura închegată şi scenele vizuale la care făceam referinţă mai sus sunt tocmai elementele ce mă determină să cred TKoL emană un iz puternic de album concept, un efect cu siguranţă obţinut neintenţionat (sau cine ştie? ). Asta mă face să mă întreb care ar fi fost rezultatul final dacă Radiohead şi-ar fi propus de la început să-l conceapă în felul ăsta.

Oscilaţiile vocale ale lui Thom Yorke, acompaniat din când în când de schimbările bruşte de ritm stabilesc atmosfera albumului. Este ca atunci când stai în umbra unei clădiri uriaşe privind cu o fascinaţie combinată cu teamă arhitectura ei impozantă. Nu-ţi poţi lua ochii de la ea, în ciuda durerilor de gât, dar nici nu te poţi abţine pentru că eşti conştient că orice ai face, că te uiţi, că nu te uiţi, în cele din urmă te va domina total. Şi asta e, desigur, doar o simplă materializare a unei ‘’forţe’’ pe care nu o poţi concepe folosindu-te de standarde umane.

Exagerez? Foarte posibil, dar oricum, fiecare recepţionează în cantităţi diferite ceea ce transmite TKoL.

Însă cireaşa de pe tort o constituie însăşi intenţia albumului. După ani şi ani în care au fost glorificaţi în mod pripit pentru aspecte minore pe care nici ei nu le considerau ca fiind mari realizări, lansarea lui neaşteptată a fost un mesaj transmis tuturor pseudoelitistilor care se consideră superiori dacă sunt fani Radiohead sau dacă îi urăsc.

Eu l-am decodificat astfel: ‘’Hai băieţi, să văd ce mai scoateţi din cur’’.