Acid Bath

Nu mă simt deloc în stare să scriu despre Acid Bath, pentru că ştiu că orice aş spune şi oricât m-aş da peste cap, n-o să reuşesc niciodată să-i laud destul. Sunt intimidanţi prin cât de buni sunt.

Primul lucru pe care l-am remarcat la Acid Bath a fost gama vocală de care este în stare Dax Riggs. Capabil să ofere o prestaţie emoţionantă pe Scream of the Butterfly, delectându-ne cu o voce blândă care se potriveşte perfect cu tonul piesei, Dax se simte la fel de confortabil atunci când îşi dezlănţuie arsenalul complet de zbierete violente pe cântece precum Jezebel sau 13 Fingers.

Apoi, Acid Bath sunt nişte compozitori excelenţi, maeştri ai schimbărilor subite de ritm, care conferă o dinamică extraordinară fiecărei piese. Fiecare album reprezintă o călătorie intensă printr-o lume întunecată, sinistră, dominată de depresie, gânduri sinucigaşe şi consum iraţional de substanţe halucinogene. În plus, ştiu să intercaleze piesele dure cu momente mai calme, mai melancolice. Acid Bath sunt brutali şi violenţi, dar pot fi foarte melodioşi şi cuminţi atunci când îşi doresc asta.

Acid Bath s-au format în Louisiana, în anul 1991, din rămăşiţele trupelor Golgotha şi Dark Karnival şi au lansat trei demo-uri între anii 1992 şi 1993. Cel de-al treilea demo, Hymns of the Needle Freaks, le-a adus şi un contract cu Rotten Records.

Astfel s-a născut albumul lor de debut, When the Kite String Pops, lansat în 1994.

Încă de când vezi coperta pentru prima oară (un autoportret realizat de John Wayne Gacy), ştii că te îmbarci într-o călătorie brutală şi disturbing. Acid Bath s-au priceput de minune să creeze un sludge metal dur, de calitate, ancorat în doom metal şi influenţat la modul bolnav de black metal, hard rock şi blues. De la Cheap Vodka, o piesă thrash scurtă şi violentă, la Scream of the Butterfly, o baladă acustică neliniştitoare (şi cred că piesa mea preferată), de la sonorităţile sludge din agresiva şi fantastic intitulata Cassie Eats Cockroaches şi până la Tranquilized, o excelentă piesă stoner rock, When the Kite String Pops se recomandă ca un album eterogen, care, în loc să fie un jack of all trades, master of none, reuşeşte să ofere calitate constantă cu fiecare piesă.

Al doilea (şi ultimul) lor album a venit în anul 1996 şi s-a intitulat Paegan Terrorism Tactics.

Paegan Terrorism Tactics urmează aceeaşi reţetă ca şi albumul anterior, şi aici mă refer şi la copertă, care şi de această dată este opera unei personalităţi controversate, şi anume a lui Jack Kevorkian. Albumul reuşeşte să ofere aceeaşi atmosferă macabră şi dementă în absolut fiecare piesă, fie că vorbim despre traumatizanta Graveflower, bucata depresivă de doom numită Bleed Me an Ocean sau Locust Spawning, probabil cea mai intensă piesă de pe Pagan Terrorism Tactics. Din punctul meu de vedere, se situează cam la acelaşi nivel cu When the Kite String Pops, fiind o continuare fantastică a unuia din cele mai bune albume metal ale tuturor timpurilor.

Din păcate, Acid Bath şi-au încetat activitatea, după ce bassistul Audie Pitre a fost ucis într-un accident de maşină. Ne-au lăsat cu două albume extraordinare, o mână de demo-uri şi cu sentimentul puternic că puteau să ne ofere mult mai multă muzică, cel puţin la fel de bună. Pe de altă parte, Dax şi Mike Sanchez au format o nouă trupă, Agents of Oblivion, iar Sammy Duet se ocupă de chitară şi voce în Goatwhore, deci foştii membri Acid Bath încă mai pot fi urmăriţi prin diverse proiecte muzicale.

Acid Bath rămâne însă una din trupele de referinţă ale genului. Deşi nu au avut mare succes în mainstream, au fost extrem de apreciaţi în underground pentru modul ingenios în care au combinat genuri precum doom, stoner rock, sludge şi hardcore, iar muzica lor rămâne la fel de faină şi la 14 ani după ce s-au despărţit.