The Young Knives - Voices of Animals and Men (2006)

Perioada când MTV2 era o prezenţă constantă în grila de programe a căcănarilor de la RCS a fost extrem de fertilă în ceea ce priveşte descoperirile muzicale din sfera indie şi alternative rock. Puteam să dau la orice oră pe minunatul canal şi sigur se difuza vreun videoclip al unei trupe faine de care nu mai auzisem până atunci şi care, de cele mai multe ori, începea cu The. În acel an i-am descoperit pe Arctic Monkeys (ce vremuri - abia îşi lansaseră albumul de debut şi toţi erau nişte adolescenţi coşoşi cu freze de preşcolari), The View, Klaxons, The Kooks, The Killers, We Are Scientists, The Young Knives şi alte o grămadă de trupe de care am uitat acum. Difuzau tot felul de reportaje de la festivaluri megatari din Europa şi priveam cu încântare secvenţe live cu Placebo, Muse, Editors sau Kaiser Chiefs şi-mi doream cu ardoare să fiu şi eu în public, zbierând şi aruncând cu chiloţi. Şi-mi aduc aminte şi acum de sketch-urile cu Ginger Bloke, care se pişa la modul nostimo-retardat pe Metallica, My Chemical Romance sau Green Day. Superb.

Acum, însă, MTV2 este doar o amintire distantă, iar canalele de muzică de la televizor care au rămas în grilă nu prezintă nici un interes, pentru că toate dau exact aceeaşi muzică pop/dance căcăcioasă pe care o aud peste tot, de la maxi-taxi-uri până la supermarket. Natural, am uitat încet-încet de toate trupele astea care-mi plăceau pentru că mi-a fost prea lene să mai urmăresc ştiri despre ei pe internet sau de-astea. Noroc însă cu minunata iniţiativă a lui Marco - când a venit entuziasmat şi m-a pus să-mi aleg un album indie despre care să scriu, cu promisiunea că va face şi el la fel pentru un album black metal, am ştiut din start ce trebuie să fac, presiunea m-a inspirat: The Young Knives, frate!

Îmi amintesc şi acum primul meu contact cu The Young Knives: un videoclip bizar pe MTV2, în care trei nerzi se plimbau prin pădure şi zbierau onomatopee cu o energie contagioasă. The Decision, căci aşa se numea piesa, era extrasă de pe primul lor album, proaspăt lansat, numit Voices of Animals and Men. Trupa este compusă din fraţii Henry Dartnall (voce, chitară) şi Thomas "House of Lords" Dartnall (voce, bass) şi bateristul Oliver Askew, cei trei fiind o echipă imbatabilă de tipi transpiraţi îmbrăcaţi ca nişte pensionari băşiţi care ştiu să amestece partituri simple de chitară şi linii interesante de bass pentru a crea nişte cântece încântătoare, care mi se par la fel de tari acum, ca şi în urmă cu cinci ani.

Voices of Animals and Men este compus în principal din cântece optimiste, care tratează cu umor tot soiul de probleme sociale - conţinutul liric, precum şi trade-off-ul vocal dintre cei doi fraţi sunt punctele forte ale trupei. Here Comes the Rumour Mill blamează, cu zâmbetul pe buze, "gura lumii" şi oamenii bârfitori:

They keep on lying like no one really matters

And then those lies they just scatter and scatter

Can't hear my thoughts above the sound of the chatter

They keep on lying to you

They keep on lying to you

Weekends And Bleak Days (Hot Summer) observă cu o amărăciune amuzată cum ne măcinăm viaţa la muncă, aşteptând să vină weekend-ul odată, în timp ce, pe Loughborough Suicide, cei trei iau în considerare, cu o detaşare calmă şi raţională, oportunitatea suicidului, conştienţi că nu au nici un chef să ia parte la efortul de a trăi - And I will never go down fighting. The Young Knives îşi arată însă şi latura sentimentală cu una din cele mai frumoase piese de pe album, Another Hollow Line, descoperind perpetuu noi motive de a iubi:

I heard you are getting into Zen

And you’ve got a Buddhist friend

I didn’t think you had the patience

I guess you’ve proved me wrong again

Pe alte piese, britanicii se joacă nonşalant cu versurile lor, adoptând o grămadă de repetiţii care, paradoxal, conferă o mare dinamică pieselor, în special corelate cu capacitatea trupei de a da naştere la adevărate catchphrase-uri. Probabil că cea mai cunoscută de pe album este cea de pe She's Attracted To, o piesă care tratează cu mult haz "tortura" de a-i cunoaşte pentru prima oară pe părinţii noii prietene. Seara începe prost şi devine din ce în ce mai rea, până ce conflictul dintre părinţii încuiaţi ai fetei şi gagiu explodează într-o bătaie în faţa uşii:

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

[...]

You were screaming at your mum and I was punching your dad in his face!

Alteori însă, cei trei renunţă complet la situaţiile mundane pe care le explorează şi o dau într-o psychedelia frapantă, de te întrebi dacă nu cumva povestesc ziua ce au visat noaptea, aşa cum se întâmplă pe The Decision:

The horses in the new forest are running in their Sunday best

And though you can't believe your ears

They say the words you long to hear.

Şi, tot pe aceeaşi piesă, apare repetiţia mea preferată de pe album, atât de infantilă:

I am the Prince of Wales

I am the Prince of Wales

And if all else fails

I am the Prince of Wales.

Dar nu cumva să credeţi că totul este numai lapte şi miere în universul muzical al celor de la The Young Knives. Coastguard este exemplul perfect în acest sens, o adevărată bijuterie neagră ascunsă bine de tot. Piesa reconstituie, aparent, moartea unei tinere care a fost luată, noaptea, de valuri, şi scuipată înapoi pe stânci de curenţii puternici. Cântecul este învăluit într-o atmosferă minunat de lugubră, plină de ecouri, ajutată de vocea rău-prevestitoare a lui House of Lords şi de versurile încărcate de energie negativă:

These are the pearls that were her eyes

She’s flotsam carried on the tides

Is she lost or did she hide?

On shifting rocks

On shifting rocks

She couldn’t swim she couldn’t see

The current pushing out the sea

Down estuaries and tributaries

On benthic rocks

She’s wrecked.

Alături de Coastguard, şi Tailors face notă discordantă cu restul albumului, fiind o odă bizară, copilăroasă şi înspăimântătoare pe alocuri adusă celor ce pun straie pe noi, impregnată, din nou, cu repetiţii obsedante:

Tailors are the best

And Tailors get you dressed

Tailors are the best

Button, Button, Button

Needle, Needle, Needle

Cotton, Cotton, Cotton

Oh well, mă întind cam mult deja, mai ales că The Young Knives par să fie genul de trupă pe care ori o adori din prima secundă, ori o urăşti tot restul vieţii. Presupun că cei trei nu-s pe placul tuturor, având în vedere imaginea adoptată, dar în inima mea ei vor avea mereu un loc special. Şi asta i-o datorez postului MTV2, căci de n-ar fi fost el, n-aş fi auzit nici eu de The Young Knives. Încă mai păstrez un licăr de speranţă că, odată, cândva, o să pot urmări din nou MTV2.