7 recenzii pe care nu le voi scrie niciodată

            De obicei Marco are tot felul de idei nerezonabile, gen "hai la mine să facem paste după o reţetă din carte", unde prin carte se referă la o colecţie de reţete extrem de complicate de paste, pe care i-am dăruit-o de ziua lui, reţete ce necesită tot felul de ingrediente exotice pe care nu le poţi obţine decât printr-o călătorie iniţiatică gen Eat Pray Love. În apărarea mea, cartea era sigilată când am cumpărat-o, aşa că n-am ştiut ce reţete strigătoare le cer cuprinde. DAR, revenind, alteori are idei surprinzător de bune, cum a fost aia cu "7 recenzii pe care nu le voi scrie niciodată". Am citit cu neasemuită plăcere ce grohăia el acolo, iar aseară m-am gândit că mai bine mă iau şi eu după el şi scriu despre propriile mele 7 recenzii pe care nu le voi scrie niciodată.

Într-o oarecare ordine: 

7. Black Sabbath

Black Sabbath sunt una din trupele primordiale pe care le-am ascultat când eram ciutan şi care mi-au făcut cunoştinţă cu heavy metal-ul. Taică-miu îmi punea Led Zeppelin şi Deep Purple la magnetofon, dar tot Paranoid era cea mai tare melodie posibilă. Nu voi scrie niciodată nimic despre Black Sabbath din două motive. Primul: plm, sunt Black Sabbath. Cred că s-a zis deja tot ce se poate spune despre ei. Sunt olimpieni. N-ai ce să mai faci. Al doilea: pentru mine, Black Sabbath înseamnă Ozzy Osbourne la voce. Mi s-a părut întotdeauna că Ozzy a fost unic şi că s-a potrivit atât de bine cu trupa, încât nimeni n-ar putea să-l înlocuiască vreodată. Nu neg calităţile vocale ale lui Ronnie James Dio şi nu contest faptul că este un muzician de excepţie. Dar, pentru mine, Black Sabbath alături de Dio nu prezintă niciun interes. S-ar putea să mă înşel şi să ratez nişte albume fenomenale, dar nu-mi pasă. Ozzy Osbourne or GTFO.

6. Burzum

Burzum este foarte tare atunci când abia descoperi black metal-ul şi ţi se pare că cea mai şmekeră chestie din lume e să râneşti zăpadă în faţa blocului în timp ce asculţi Hvis Lyset Tar Oss. Apoi trec câţiva ani, descoperi chestii mai faine, şi în cele din urmă eşti forţat să recunoşti că cea mai bună piesă a lui Burzum este Tomhet, şi aia nici măcar nu e black metal, ci probabil cea mai frumoasă piesă ambientală a tuturor timpurilor. Ultimele două albume, Belus şi Fallen, lansate după ce Varg a fost eliberat din închisoare, stau mărturie faptului că Burzum nu mai are nici un fel de relevanţă în zilele noastre şi că Varg se cam plictiseşte. Dacă aş fi în locul lui, aş face sex sălbatic cu franţuzoaica de nevastă-sa dimineaţa, la prânz şi seara, mi-aş creşte copilul şi aş plivi buruienile din grădină. În niciun caz n-aş mai plictisi un univers întreg cu piese despre săbii şi iarnă.

5. Orice trupă de depressive suicidal black metal

Nu m-a atras niciodată genul ăsta şi probabil că aversiunea mea are de-a face cu cele câteva trupe de DSBM pe care le-am ascultat, care s-au dovedit a fi nişte porcării nasoale. Probabil că există unele trupe din ograda asta care merită ascultate (Xasthur? Trist? nu ştiu), dar nu sunt dispus să fac nici un fel de efort în direcţia asta.

4. Bolt Thrower

Bolt Thrower sunt genul de trupă care scoate de fiecare dată cam acelaşi album, cu piese pe care nu prea le poţi deosebi între ele. Din fericire, britanicii cântă un death metal old-school excepţional, aşa că toată chestia capătă o aură pozitivă. Da, toate albumele lor sună la fel şi n-ar avea rost să scriu despre ele, pentru că ar fi de ajuns să dau copy-paste, schimbând doar titlurile, pe ici, pe colo. Dar acest status quo mă mulţumeşte pe deplin. Atâta timp cât fac death metal de calitate, Bolt Thrower pot să se repete cât vor. Îi voi asculta de fiecare dată cu acelaşi entuziasm.

3. Horia Brenciu

De când pula calului este Horia Brenciu cântăreţ? Toată lumea îl ştie ca un prezentator enervant la emisiuni de bingo şi Tip Top Minitop. Doar că de vreo câţiva ani încoace, Horia Brenciu a început să se autopromoveze agresiv şi să spună oricui îl ascultă că el este cântăreţ. Apoi şi-a lăsat barba aia penibilă şi s-a apucat să se prefacă a fi cântăreţ prin reclame, ziare şi alte de-astea, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă să facă parte din juriu la Vocea României, alături de alţi impostori jenanţi, cum sunt Marius Moga şi Loredana Groza. Şi iac-aşa, Horia Brenciu a devenit, peste noapte, cântăreţ şi vocea unei generaţii, cu tot cu o lipsă cruntă de modestie. Momentul meu Horia Brenciu preferat? Când îi zice unei concurente că el speră că şi ea va avea, cândva, o voce CHIAR MAI BUNĂ decât a lui. Fantastic.

2. The Big Four

Adică Metallica, Anthrax, Megadeth şi Slayer. Rar am mai văzut asemenea adunătură grotescă de dârlăi plictisitori. Nu neg, au avut fiecare momentele lor de glorie, dar sunt atât de îndepărtate încât ai avea nevoie de o echipă de arheologi ca să determini când anume au avut succes. Activitatea lor din ultimii ani nu face decât să confirme că timpul lor a apus demult. Şi totuşi, nu ştiu cum să facă să se dea cât mai mult în stambă şi să-şi facă reciproc felaţii, convinşi că sunt nişte adevărate megastaruri, nu nişte moşnegi anoşti care sunt la fel de incitanţi ca o farfurie cu ciorbă.

1. Ulver

De 16 ani încoace, Ulver compun, înregistrează, evoluează şi se metamorfozează cu o naturaleţe de invidiat. Ce poţi spune despre o trupă în continuă schimbare, care-şi alterează în mod constant sound-ul? Au trecut printr-o miriadă de genuri posibile: black metal, muzică de cameră, muzică simfonică, trip-hop, ambient, electronica, industrial şi chiar au semnat soundtrack-ul câtorva filme. S-au descurcat admirabil pe toate planurile şi fiecare album al lor, indiferent de gen sau influenţe, este o operă complexă şi profundă. Garm & Co. sunt dedicaţi în întregime artei lor, aflându-se într-o neîncetată expansiune şi experimentând întotdeauna cu sunete şi teme noi. N-aş putea exprima niciodată în cuvinte ce simt atunci când ascult muzica lor, şi de aceea nici n-o să încerc vreodată. Ulver trebuie ascultaţi şi simţiţi la nivel personal pentru a-i înţelege şi a-ţi da seama cât de buni sunt în ceea ce fac. Iar dacă totul merge bine, în decembrie o să am ocazia să-i văd în carne şi oase dezlănţuindu-şi alchimia sonoră. Mă pregătesc pentru o seară orgasmică.