Iată-mă-s câinele cu blana de franjuri şi minţile praf, cu balele curgând pe taste în râuri-râuleţe, bolborosind a moarte prin exces de aluzii. Scriu tot mai greu, tastele-s încleiate în veninul manticorei bicefale din Iuda şi Nemeea: un cap se smiorcăie apolinic iar celălalt rage ca un elan în rut. Căci n-am venit să aduc pace, ci cuţit. Un cuţit de bucătărie bont, dar care îmi va fi de ajuns pentru a întinde marmelada eco - luată din Cărtureşti pe un purcoi de bani - făcută din fructele mâniei lumpen-hipstereşti mustind de cunoaştere a binelui şi răului dinainte ca acestea să fi devenit cool. Mirunge-voi feliile de pâine obişnuite doar cu pateu, întinde-voi gemul gros ca vopseaua dintr-o cutie uitată în pivniţă acum 30 de ani (“Lasă, cine ştie când ne mai trebuie!”). Trompeta va suna, iar morţii se vor ridica de la mese şi-şi vor încinge călcâiele în le nouveau danse macabre, un St. Louis shag hip as fuck, degrabă frângător de articulaţii.
Învăluit în fum, Cititorul. Un microfon metalic în mijlocul unei luni pline.
Hear ye, hear ye! Ereziarhul muzicii moderne, John Cage - cunoscut ascultătorilor mai tineri din rolul minor pe care l-a avut în Mortal Kombat - acest Craiu Mort avant-la-lettre, afurisit şi scuipat între ochi până şi de cei mai negri în cerul gurii anticrişti ai muzicii dodecacofonice, a căzut şi el în mrejele omologului său literar James WhatTheFuckAmIReading Joyce. Însă, spre deosebire de alţi frustraţi cititori în dodii, a luat cearşaful plin de mizerii cu subînţeles care este “Finnegans Wake” şi a făcut din el stindardul său. “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!”, a citat el din Oscar Wilde, apoi şi-a luat pălăriuţa şi a plecat în Irlanda, unde a început lucrul la noul său proiect.
Aşa s-a născut “Roaratorio”, o lucrare menită să transpună muzical spiritul ermetic al ultimului roman joycian. Muzical e cam mult spus, căci elementele tradiţional muzicale nu însumează decât poate o treime din structura lucrării. Întregul este dominat de vocea lui John Cage - răspicată, îngânată, fredonată, şoptită - care recită din “Finnegans Wake” rânduri alese în aşa fel încât literele de la începutul fiecărui “vers” să formeze un şir nesfârşit de JAMESJOYCE-uri. Muzica propriu-zisă intervine decât uneori, pe fundal, sub forma unor piese irlandeze cântate de către un taraf băştinaş. Restul e zgomot, un colaj de şaişpe straturi de sunete din irealitatea imediată. Dacă veţi zice că asta-i cea mai băşită idee ever, nu veţi fi departe de adevăr. În cuvintele lui Allen B. Ruch de la themodernword.com, “Roaratorio” e probabil singura lucrare “respectabilă” care se bucură de prezenţa unui pârţ în eşafodajul său sonor.
Prima impresie e dezamăgitoare. Titlul induce în eroare. Nu iese de nicăieri un cor demonic, acompaniat de orchestră în clustere de disonanţe, ca în “Lamentaţia doctorului Faustus”. Doar un nene care vorbeşte fără el în timp ce se plimbă pe stradă cu reportofonul pornit. Râsete stridente şi zvon de muzică din barul de alături, sunet de potcoave pe pavaj, lătratul unui câne (“d’ya like dags?”) şi alte cele. Asta nu-i muzică! Îmi vreau cei 100 de mega de raţie înapoi!
Şi totuşi, în timp ce scriam la o nouă postare pentru blog am prins drag de circul lui Cage. E o băşină, da, dar pute fără îndoială a
[Ar mai fi de scris despre trăirile evocate de acest opus, însă nu îl am la îndemână pe laptop, iar pe internet căutările m-au aruncat pe un podcast în care aberează în spaniolă un Juan Cago, un fel de piesă radiofonică dada, punctată de intervenţii electro. Cred că o să mai ascult puţin asta.]
Fanii Joyce se vor afla pe teren familiar. La fel, fanii În Criptă: “Roaratorio” prefigurează în unele momente desfrâul mefistofelic de pe “Despre divinitate şi cele lumeşti - cuvântare”. Cei care vor mai mult ar putea să caute celelalte lucrări ale lui Cage inspirate de Joyce. Pentru a impresiona însă hipsterimea, recomand niţică sofisticare cu Tōru Takemitsu: cvartetul de coarde nr. 1 “A way a lone” şi “riverrun” pentru pian şi orchestră.
No comments:
Post a Comment