Maratonul albumelor hipstereşti din 2011 continuă cu nou lansatul El Camino al remarcabilei trupe Black Keys . N-are sens să vă plictisesc cu un istoric al trupei şi al discografiei lor, aşa că o să ne aruncăm direct în câcat să vedem ce-i de capul lui.
L-am aşteptat bălos timp de un an de zile, şi-n momentul în care a apărut am zis că-i de preferat să-l rumeg câteva zile, pentru că, şi cred că aici sunteţi de acord cu mine, nimeni nu vrea o recenzie scrisă în frenezia hype-ului.
Păi, cam rupe, şi asta o zic în cea mai profesionistă şi obiectivă manieră posibilă. Schimbarea de stil m-a făcut să mă simt ca lovit de-o cărămidă şi pot spune că dacă n-aş fi suportat acest şoc, poate că n-aş fi apreciat atât de mult tranziţia de excepţie pe care au făcut-o de la blues-ul brut din vremurile vechi la ceva niţel poppish, dar nu lipsit de profunzime şi complexitate. Hei, mai ştiţi ce vă ziceam de calitatea deliberat distorsionată a înregistrărilor care pentru multă vreme i-a definit? Acum avem ceva mai curat, fresh, însă fără a le răpi din acel ceva despre care vorbeam un rând mai sus. E de parcă boschetarul care odinioară cânta pe străzi a reuşit să obţină accesul la studio. Esenţa a rămas neschimbată, însă execuţia diferă.
Că tot am ajuns la execuţie, hai să vorbim puţin despre ea. El Camino este fără îndoială cel mai coios proiect muzical al lor de până acum. Atinge zone pe care mulţi le-ar fi considerat de neatins pentru Black Keys, în sensul că au reuşit să scoată bluesăraia aia dubioasă din obscuritatea genului şi să o popularizeze. Înainte să strâmbaţi din nas, nu uitaţi că totuşi vorbim de Black Keys, iar pentru oamenii de felul lor, succesul comercial şi conceptul de a ’populariza’ nu sunt sinonime cu superficialitate şi retardizare. Piese precum Lonely Boy şi Run Right Back , oricât de dansante şi radio friendly ar fi, sunt departe de a fi în aceeaşi categorie cu piese ale unor mari valori precum Coldplay şi Muse, care în ultimii ani au preferat să se prostitueze MTV-ului. Sister sună delicios de optezecist, iar nebunia lui salam de pe Money Maker parcă îmi zice că în ciuda schimbării lor de stil, tot blues cântă. Gold on the Ceiling este o melodie rock straight-in-the-face , fără briz briz-uri şi alte chestii pretenţioase, de o simplitate care mă face să mă întreb când pula mea s-a inserat în conştiinţa colectivă ideea precum că rock-ul trebuie să spargă tiparele fără nicio excepţie şi să ne ofere monstre de filosofie.
Producţia este excelentă şi extrem de revigorantă. Oricât de grele şi coioase ar fi sunat albumele lor vechi, erau obositoare frate. Însă El Camino curge frumos, natural, totul se leagă şi beneficiază de binecuvântarea continuităţii. Şi dacă vă vine să credeţi, avem bass. Nu, nu glumesc.
Cu toate astea, El Camino sună pe alocuri incomfortabil de familiar. După cum am şi zis în urmă cu câteva luni, în momentul în care am decis să le dau o şansă, eram mânat de o nevoie disperată de a umple golul lăsat de despărţirea celor de la White Stripes. Este foarte posibil să fie doar o chestie subiectivă, sau să fi suferit de curând o lobotomie fără să ştiu, dar în privinţa originalităţii, momentan, nu mi se pare că albumul stă foarte bine. Şi chiar m-am chinuit zilele trecute să-i găsesc originalitatea, credeţi-mă, dar fără rezultat.
Dar voi să nu vă lasaţi descurajaţi de nota sumbră cu care am încheiat analiza albumului. Black Keys au mărşăluit cu acest El Camino hotărâţi, demni, de parcă ar fi ştiut din start că au căcat cel mai bun album al anului şi că toată lumea o să le lingă picioarele. Însă în privinţa asta îmi voi spune cuvântul peste câteva săptămâni.
No comments:
Post a Comment