De la emoţionantul meu debut editorial, am decis să mai aştept o vreme, măcar un an, până când o să mai recenzez un album şi cu cea mai vagă alură de elitism. Nouă luni mai târziu, după atâta vreme de stat pe tuşă, simt aşa o disperată nevoie de a-mi etala snobismul dezgustător încât aş recenza şi o farfurie de pilaf.
Şi-acum că m-am pus pe treabă, habar n-am ce să scriu despre The Rip Tide în afara faptului că e hipsteresc ca dracu şi că e unul din cele mai bun albume de anul ăsta. Nu ştiu multe persoane care să fie familiarizate cu folk-idie, dar pentru cei care sunt, recomand din tot sufletul albumul ăsta.
Ca şi înainte, Beirut ne oferă tapiţerii urbane şi rurale foarte bine realizate, pline de nostalgie şi melancolie. Este foarte vizual, ca să zic aşa, narativ, însă fără a se încadra în categoria albumelor concept. Are o anume poveste, dar este foarte flexibilă şi felul în care este înterpretată depinde de ascultător.
Componenta instrumentală este diversă şi inspirată, de la trompete, mandoline până la viori. În combinaţie cu câte o chitară, un pian şi o bătaie de tobă, pe ici, pe colo, într-o armonie perfectă, rezultă un sound melancolic şi plin de emotivitate.
No comments:
Post a Comment