The Black Keys - Thickfreakness

Am ascultat discografia The White Stripes ani în şir, de la un cap la altul. Nu ştiu exact ce-mi place la ei; uneori mă atrage sound-ul lor sudist cu influenţe de blues , nefinisat, de o rigiditate dusă la perfecţiune sau pur şi simplu carisma pe care Jack White o transpune în versurile şi subiectele pe care le abordează. I-am ascultat şi ascultat şi ascultat sperând că Jack n-o să se mai fută atâta cu side-projecturile lui pe care le abandona după un album lansat şi o să scoată într-un final ceva nou cu White Stripes. Apoi s-au despărţit.

În acel moment mi-am zis : trebuie să existe şi alte trupe de genul ăsta. E imposibil ca nimeni să nu se fi gândit să combine blues-ul cu garage indie-ul modern. Chiar n-au inspirat pe nimeni, n-aveau nicio concurenţă ?

Şi-aşa am dat peste mai puţin celebrii The Black Keys, un duo format în urmă cu zece ani din chitaristul/vocalistul Dan Auerbach şi toboşarul Patrick Carney. S-au remarcat de-a lungul anilor prin sound-ul lor nefinisat, brut şi bluesy, lipsit de bass şi de masterizări pretenţioase. În momentul de faţă au un palmares format din şase albume de succes, numeroase premii şi o futonă de melodii pe soundtrack-urile cine ştie câtor filme, seriale, jocuri şi reclame.



Pentru lecţia de astăzi am ales Thickfreakness , cel de-al doilea album al trupei, pentru că m-am săturat să scriu despre albume de debut. Spre deosebire de energia controlată şi subtilitatea primului album, The Big Come Up, de data aceasta băieţii îşi flexează muşchii şi o iau razna cu piese aventuroase şi pline de adrenalină, numai bune de ascultat noaptea, pe motocicletă, pe un drum de ţară ce duce spre cel mai jegos şi rău famat bar din zonă.

O temă anume nu există şi nici nu şi-ar fi găsit locul aici. Albumul nu ne plictiseşte cu iubiri eşuate, comentarii sociale şi politice, atacuri la adresa cosumerismului şi urbanizării iminente a zonelor rurale, 11 septembrie, Iluminatii, masonii, Rosicruciaţii sau alte chestii triviale. Totuşi, dacă aş putea să-i fac o categorisire mai concretă, aş zice că este un album de motociclişti d-ăia pletoşi cu geci soioase , iar piese ca Hard Row , şi Set You Free par a-mi susţine argumentul. După cum am zis şi mai sus, spiritul acestui album este unul de rebeliune, energie şi golăneală (exercitate de piesele prezentate anterior) , cu momente de repaus (pe care eu le asociez cu mahmureala de după o noapte de smardoială şi băutură) oferite de piese precum Hurt Like Mine şi Everywhere I Go , ca într-un final, Thickfreakness să-şi dea ultima suflare de golăneală cu No Trust .

Pentru ca albumul să fie şi mai autentic, Thickfreaness a fost înregistrat în nici mai mult nici mai puţin de 14 ore, pe un Tascam 388 (o sculă de pe la începutul anilor ’80 ) aşa că nu avem un sunet old-school doar cu numele şi genul. Vocea lui Dan Auberbach, deşi nu deosebită, îşi face treaba şi ne arată potenţialul pe care l-a confirmat pe viitoarele albume .

Thickfreakness , chiar dacă nu debordează de originalitate, merită ascultat pentru execuţia lui excelentă atâta timp cât îl iei pentru ceea ce este : un album de rock cu influenţe puternice de blues care respectă tradiţia genului prin sound şi aranjament, dar îi şi adaugă ceva elemente moderne care îmbunătăţesc experienţa.