Kyuss - Blues for the Red Sun (1992)
Kyuss sunt trupa chintesenţială a genului stoner rock şi mă închin la altarul lor de vreo doi ani încoace, când i-am descoperit graţie unui alt blog, tot într-o zi de vară. Nu numai că numele Kyuss a devenit sinonim cu stoner rock, dar line-up-ul trupei constă exclusiv din indivizi a căror şmekerie întrece orice limită a imaginaţiei umane şi care, după dizolvarea Kyuss, au format o basculă de alte trupe super tari. Vocalistul John Garcia este o legendă vie şi a cântat în trupe precum Slo Burn, Unida sau Hermano, chitaristul Josh Homme este extrem de cunoscut pe plan muzical, punând umărul la constituirea unor trupe precum Eagles of Death Metal, Queens of the Stone Age (din care face parte şi bassistul Nick Oliveri) sau Them Crooked Vultures, iar toboşarul Brant Bjork este şi el o vedetă incontestabilă a scenei stoner.
Blues for the Red Sun, lansat în 1992, face parte din Sfânta Treime a trupei, alături de albumele Wretch şi Welcome to Sky Valley (nu mi-a plăcut niciodată prea mult ...And the Circus Leaves Town). Simplu spus, Blues for the Red Sun conţine o cantitate impresionantă de cântece memorabile, cum sunt 50 Million Year Trip, Green Machine, Thong Song sau Allen's Wrench, toate fiind cocktail-uri explozive de acid rock, space rock şi doom metal. Mulţumită lui Josh Homme, care a decis c-ar fi o idee bună să-şi conecteze chitara la un amplificator de bass, întregul album are un sound foarte down-tuned, elementul psihedelic fiind adus în ecuaţie de pedalele de fuzz şi wah-wah. Vocea fantastică a lui John Garcia se mulează perfect pe sound-ul instrumentiştilor, întâlnirea celor patru fiind probabil rezultatul unei riguroase planificări divine. GG, God! Pe scurt, Blues for the Red Sun este unul din acele albume stoner rock absolut esenţiale şi ar fi una din primele alegeri pentru lista de albume de luat cu mine pe o insulă pustie. Să le dea Dumnezeu sănătate!
Slo Burn - Amusing the Amazing (1996)
Slo Burn a avut o existenţă scurtă, de doar un an, fiind produsul lui John Garcia, care era nerăbdător să continue exersarea talentelor sale vocale după dizolvarea veteranilor de la Kyuss. Amusing the Amazing este singurul EP al trupei şi constă din patru piese stoner rock destul de asemănătoare cu muzica celor de la Kyuss, doar că abordează un stil ceva mai direct, preferând să renunţe la orice fel de complexitate şi să bage doar riff-uri fuzzy şi distorsionate. Apoi venea John Garcia, băga nişte versuri cu vocea lui fantastică şi atât. Albumul full-lenght promis nu s-a mai materializat, trupa dându-şi duhul în anul 1997, dar, judecând după Amusing the Amazing, probabil ar fi fost un album destul de tare. Păcat.
Unida - Coping with the Urban Coyote (1999)
Unida a luat fiinţă după dispariţia Slo Burn şi, aţi ghicit, tot John Garcia este maestrul de ceremonii, Coping with the Urban Coyote fiind un mix viguros de heavy metal şi stoner rock, plin de riff-uri contagioase şi ajutat de o producţie impecabilă, care lasă low end-ul să respire. John Garcia este în formă maximă alături de Unida, reuşind să întregească o atmosferă grunge fantastică. Per total, albumul ăsta a fost o surprisă extrem de plăcută pentru mine.
Hermano - Dare I Say... (2005)
Hermano este probabil cel mai agresiv proiect în care a fost implicat John Garcia, trupa combinând cu abilitate stoner rock-ul şi hard rock-ul, conferindu-le nuanţe din cele mai diverse, de la punk la blues rock. Dare I Say... este al doilea album al trupei şi constă dintr-o diversitate impresionantă de sunete: de la imnuri stoner rock hiperactive precum Angry American sau Cowboys Suck la piese blues rock megagroovy precum Life sau chiar piese precum Quite Fucked, o piesă scurtă, rapidă şi violentă unde Garcia înjură fără încetare, albumul oferă o varietate rar întâlnită şi, mai presus de toate, măiestrie muzicală. Chiar dacă John Garcia este, ca de obicei, nucleul trupei, sound-ul Hermano n-ar putea exista fără riff-urile fierbinţi ale chitariştilor. Recomandat!
Fatso Jetson - Stinky Little Gods (1995)
Fatso Jetson este rezultatul colaborării verilor Mario şi Larry Lalli, originari din Palm Desert, California. Frustraţi de faptul că erau izolaţi şi că trupele nu prea aveau unde să-şi expună muzica, au decis să deschidă un club de rocări în deşert şi apoi s-au gândit "ce naiba, hai să ne facem şi o trupă!". Este foarte clar că Fatso Jetson n-au niciun chef de etichete şi că vor să cânte fix ce au chef, amestecând cu nonşalanţă genurile între ele. Stinky Little Gods este albumul lor de debut şi este un cocktail psihedelic de stoner rock, country şi surf rock care nu este întotdeauna uşor de ascultat, dar care oferă, fără îndoială, propriile recompense.
Monster Magnet - Powertrip (1998)
Monster Magnet nu m-au captivat din prima. Ascultasem mai demult albumul lor de debut, Spine of God, şi nu m-a impresionat cu nimic. Cu Powertrip, însă, golanii m-au apucat din prima şi m-au dat cu capul de tejgheaua barului până am început să ţip că da, Monster Magnet sunt şmekeri. Stoner rock cu un iz puternic de heavy metal old-school (sau invers), riff-uri demenţiale, mult crunch şi un vocalist extrem de energic care arată ca un Dave Grohl mai gras. Reţeta succesului, să moară calu'.
Clutch - Clutch (1995)
N-am apucat să-i aprofundez prea mult pe Clutch şi nu vreau să vorbesc din fund, aşa că o să mă rezum la a spune că par cu siguranţă interesanţi. Cântă un amestec bizar de stoner rock, heavy metal, funk rock şi blues şi au versuri faine în care fac mişto de tot felul de lucruri, încorporând chestii religioase, mitologice şi istorice. Cred că merită urmăriţi, dar nu prea am avut timp de ei.
Spirit Caravan - Jug Fulla Sun (1999)
Spirit Caravan sunt o trupă de stoner doom avându-l ca vocalist pe legendarul Scott "Wino" Weinrich (Saint Vitus, The Obsessed, The Hidden Hand). Albumul lor de debut Jug Fulla Sun este recomandarea ideală pentru oricine caută stoner doom infuzat cu sound-ul de classic rock. Nu-i pic de bullshit aici. Spirit Caravan sunt nişte moşnegi nostalgici care cântă muzică pentru moşnegi nostalgici. Eokbă.
Karma to Burn - Karma to Burn (1997)
Karma to Burn sunt vedete incontestabile ale scenei stoner rock, cunoscuţi pentru stoner metal-ul lor instrumental, heavy as fuck, lipsit de compromisuri. Albumul omonim de debut este special, fiind singurul album unde au angajat un vocalist pe nume Jay Jarosz, în defavoarea lui John Garcia, care dăduse şi el probă pentru trupă, probabil din cauză că nu putea să stea nici măcar 10 minute fără să cânte pe undeva. Jay Jarosz se descurcă şi el ireproşabil, din fericire, astfel că primul album Karma to Burn a rămas o experienţă memorabilă şi m-a făcut să promit că le voi parcurge întreaga discografie.
Nebula - To the Center (1999)
Nebula cântă ceea ce aş numi garage stoner rock, oricât de stupid ar suna. Riff-uri furioase, psihedelice, tobe frenetice, mult fuzz, mult distors şi un feeling general de "trei gagii cântând într-un garaj, fără să le pese de nimic". În plus, vocalistul Eddie Glass a cântat la chitară în cadrul grupului de stoner/skater rock Fu Manchu, deci recomandările lui sunt mai mult decât bune. Per ansamblu, To The Center este un album plăcut, iar eu l-am ascultat pe o căldură infernală, la ora 16, în timp ce mă întorceam beat acasă. A fost... interesant.
---
Whew! Cam ăsta a fost Recent Shit-ul centrat pe stoner rock. Sper că v-am făcut atenţi cu privire la câteva trupe foarte tari şi, dacă le-aţi ascultat deja, respekt. Deja stau de două ore la articolul ăsta, aşa că închei aici. Mă duc să mai caut nişte trupe băşite de electronica. Hăhă.
No comments:
Post a Comment