Începusem acum câteva luni să vorbesc pe rând despre toate release-uri Acid Witch, dar, cumva, am fost distras şi m-am abătut din drum, aşa că cel de-al doilea album full-lenght al trupei, Stoned, a rămas pe dinafară. Am venit să-mi îndrept greşeala.
Acid Witch au fost o mare surpriză pentru mine şi m-au vrăjit instantaneu cu death/doom-ul lor puturos, devenind imediat una din trupele mele preferate. Asta pentru că sunt una din acele trupe care sunt în stare să-şi susţină artwork-urile demenţiale cu muzică la fel de bună. Witchtanic Hellucinations m-a încântat peste măsură cu orgia sa dementă de riff-uri zdrobitoare, clape cheesy, soloaie psihedelice şi death grunts, iar cele două EP-uri care i-au urmat, Witch House şi Midnight Mass, n-au făcut decât să-mi alimenteze şi mai tare pofta sălbatică de mai mult, pentru că în total numărau doar cinci piese.
Evident că eram mai pofticios decât un copil gras într-o cofetărie atunci când am auzit că Stoned s-a lansat în sfârşit, cândva prin iarna acestui an. Exact cum îmi doream, albumul se deschide cu o introducere fantastică, bazată pe sintetizator şi sample-uri vocale ale unui nene care vorbeşte despre credinţa satanică sau ceva de genul. Satanic Faith îşi face minunat treaba, deschizând imediat apetitul pentru muzica ce va să fie. Albumul explodează apoi pur şi simplu cu acordurile piesei Witchfynder Finder, o bucată supercatchy care vorbeşte despre vânătorul de vrăjitoare Matthew Hopkins într-un mod nu foarte afectuos:
I search the name of Hopkins
When our paths cross cross, I'll take away his life
I'll bash his fucking skull in and scalp him with my knife!
Witchfynder Finder este probabil piesa mea preferată de pe Stoned, alături de infecţioasa Stoned to the Grave, care pur şi simplu te imploră să răcneşti SHE WAS STONED! TO THE GRAVE! alături de vocalistul Slasher Dave, şi If Hell Exists, blagoslovită cu un riff principal care mă face să-mi jupoi faţa. Ah, şi presupun că merită menţionată şi Metal Movie Marijuana Massacre, pentru titlu şi pentru forţa cu care evocă plăcerile simple ale vieţii.
Din păcate, simt că Stoned este cu câteva trepte sub albumul de debut al trupei. Majoritatea pieselor sunt un pic cam prea lungi pentru binele lor şi ajung deseori în punctul în care-mi doresc să se termine odată şi să înceapă următoarea piesă. Sunt convins însă că asta este şi din cauză că a dispărut o mare parte din nebunia cântecelor de pe Witchtanic Hellucinations. S-au cam dus schimbările de tempo, numeroasele lead-uri trippy, zbieretele de vârcolaci, râsetele de cotoroanţe, secvenţele strălucite de sintetizator sau bolboroselile de cazan. Stoned pare un album mult mai restrâns, mult prea cuminte şi, deci, cam plictisitor. E ca şi cum cineva i-ar fi ţinut pe membrii trupei în lese şi i-ar fi tras violent de gât de fiecare dată când încercau să facă ceva interesant, inhibându-i şi forţându-i să nu ofere foarte multe lucruri în afară de câteva riff-uri mişto. Până şi producţia mi se pare mai slabă pe Stoned, fiind cam murdară şi "împrăştiată".
Cu toate acestea, Stoned nu este un album prost. Are cu siguranţă momentele lui plăcute, deşi nici pe departe la fel de multe ca Witchtanic Hellucinations. Este puţin îngrijorătoare direcţia în care a luat-o trupa. Nu cred că-i niciodată de bun augur să vii cu un al doilea album care-i mai slab decât debutul. Unii dau vina pe plecarea lui Lasse Pyykkö (Hooded Menace, Claws, Vacant Coffin) din trupă, fiind de părere că el era nucleul creator şi că, fără el, Shagrat şi Slasher Dave sunt cam pierduţi. Aşa ceva este inadmisibil şi eu declar că încă am încredere în cei doi golani.
"Do you wanna live forever?", întreabă Acid Witch pe una din piese, după care ne invită să ne alăturăm lor pentru eternitate. Sunt tentat să răspund afirmativ acestei invitaţii, dar doar dacă viitorul album va fi cel puţin la fel de şmeker ca Witchtanic Hellucinations. Dacă nu, pot să se ducă fix la dracu'.
No comments:
Post a Comment