Nu prea ştiu despre ce pterozauri şi dinţi de rechin fosilizaţi tot croncăneşte Marco acolo, dar ştiu că azi m-am trezit cu o poftă nestăvilită de Nunslaughter. Presupun că a fost una din acele zile băşite de toamnă când urăşti tot şi pe toată lumea, când nimic nu intră mai la fix decât nişte blackened death metal satanic produs de maeştrii genului. Americanii de la Nunslaughter detestă şi dispreţuiesc toate aspectele religiei, fie că este vorba despre riturile şi sărbătorile creştine, despre figurile biblice proeminente sau despre numeroşii adepţi ai lui Hristos.
Aşa că, de prin 1987 încoace, produc muzică plină de ură întru slava ghiavolului. Este complet retardat şi neverosimil câte split-uri şi EP-uri au putut să cace oamenii ăştia. Nici măcar n-o să încerc să număr câte release-uri au lansat pentru că pare o sarcină herculeană şi probabil ai avea nevoie de prea mult timp pentru asta. Dar, de fiecare dată când mă apucă pofta de Masacrudemăicuţe, Hex este albumul spre care mă întorc invariabil. Asta probabil din cauză că pe Hex sunt şlagărele pe care eu le asociez cel mai îndeaproape cu Nunslaughter şi pe care le ascult de fiecare dată cu aceeaşi plăcere. Fiecare minut al albumului aduce cu sine ceva memorabil, fie că este vorba despre groove-ul infecţios al piesei Unbaptized, despre ţipătul cu care începe To Defile, despre versurile catchy ale piesei care dă numele albumului (Take thine enemy, take him smite / Break and scorn him in the night / Oh Lucifer, shining star / Touch him, burn him from afar) sau despre (deja) clasicele I Hate Christians şi Smell the Burning Churches. Am ajuns să iubesc vocea aspră, dar inteligibilă a vocalistului Don of the Dead, riff-urile simpliste, dar ritmate şi contagioase şi compoziţiile rudimentare, însă eficiente ale pieselor.
Da, recunosc, mă simt confortabil când ascult Hex. Îi ştiu toate colţurile, cunosc îndeaproape toate piesele, fredonez adesea versurile - într-un cuvânt, îmi este foarte familiar. De aceea mă întorc, invariabil, la el, cam la fel cum obişnuiam să mă întorc la câteva cărţi care mi-au plăcut în mod deosebit şi pe care le reciteam de o mie de ori la lumina chioară a unei lămpi pe moarte. N-o să fiu în stare să parcurg în veci catalogul gigantic al celor de la Nunslaughter (şi nici nu cred că vreau), dar mă simt bine ştiind că, orice-ar fi, Hex nu este niciodată prea departe.
No comments:
Post a Comment