Kasabian - Velociraptor !

În timp ce .chester dormea prin metrourile jegoase din Bucureşti şi lustruia pantofii burghezilor pentru 10 bani (nu-l credeţi, n-a fost la concert, a luat un insuficient la religie şi a fugit de acasă de frică), eu stăteam la căldurică în casă şi mă uitam pe net să văd ce albume mişto de anul ăsta am ratat. Pentru că, ştiţi şi voi, orice publicaţie care se respectă trebuie să fie prezentă la sfârşit de an cu un top 10 sub aripioară şi pronosticuri pozitive/negative pentru anul următor. Iar eu abia daca am recenzat vreo 3 albume de anul ăsta. Aşa că băgăm mare.

Kasabian este o componentă crucială a industriei muzicale actuale. Puteţi să nu mă credeţi, dar nu s-a schimbat aproape deloc în atâţia zeci de ani – continuă să fie echivalentul unei fete mari care se înconvoaie la auzul cuvântului ’coaie’. În condiţiile astea, Kasabian apar ca 4 malaci care nu se sfiiesc să zică cele mai mari absurdităţi cu feţe serioase, fără să le pese de eventuale consecinţe şi efecte asupra imaginii lor. Fără îndoială, lumea ar fi extrem de plictisitoare fără ei.




Întrebat de însemnătatea titlului, Serge a dat următorul răspuns : “Velociraptors used to hunt in packs of four. They were the rock’n’roll band of the dinosaurs.” Înainte să aruncaţi cu noroi în el titlul este o aluzie inteligentă la adresa trupei. Cum velociraptorii n-au fost decât nişte maimuţoi împănaţi de mărimea unor câini, şi nu maşinile de ucis din Jurassic Park şi alte documentare despre dinozauri, nici membrii Kasabian nu sunt nişte neadertali idioţi care îşi scarpină capetele cu bâtele. De fapt, sunt mult mai inteligenţi decât crede lumea.

Dar asta a fost despre personalitate, şi nu despre muzica lor, care până la acest ultim album ar putea fi cu indulgenţă catalogată drept ‘’mediocră’’ . Cu excepţia câtorva melodii precum Empire, Club Foot şi Underdog, Kasabian n-a fost decât una din multele trupe indie de umplutură care au încercat să se impună dar n-au reuşit.
Aşa că mare mi-a fost surpriza după ce am ascultat Velociraptor! Pe bune, nu mi-a venit să cred, am verificat de o mie de ori dacă nu cumva torrentele făceau mişto de mine şi era vorba despre vreo altă trupă. Nu-i aşa că vă creşte speranţa în lumea asta rea când o trupă de caca se transformă brusc într-una super tare?

Velociraptor! , ca un tot, este un album extrem de versatil care se joacă cu o grămadă de stiluri şi de ritmuri. Este ca un copil talentat cu ADHD care-ţi desenează un Van Gogh în 5 minute, se ridică şi-ţi construieşte Notre Dame-ul. Este o mare schimbare faţă de albumele precedente, care erau mai liniare decât jocurile despre care scrie .chester pentru o publicaţie pe care n-o voi menţiona aici (suntem peste tot). Au găsit o formulă prin care să comprime tot ce-ţi place la Led, Rolling Stones şi Radiohead fără a-şi pierde din originalitate.

Spun asta pentru că pe tot parcursul albumului, tobele sună 100 % Bonzo, liniile melodice sunt pe alocuri halucinante şi haotice, în stil Radiohead, iar elementul ludic, oldschool, tipic Rolling Stones este atotprezent. Let's Roll Just Like We Used To este o melodie James Bond în stil Last Shadow Puppets, Velociraptor este o piesă de electro-rock pe care să te rupi în figuri , Goodbye Kiss este o baladă pop-rock în genul ălora pe care o vezi pe maică-ta plângând uitându-se la pozele ei de nuntă, şi Days Are Forgotten, aka melodia aia pe care o ştii dintr-o reclamă la vreo maşină căreia nu-I reţii niciodată numele. Mai este şi Neon Neon , o melodie contemplativă asupra trecerii anilor. Cu alte cuvinte, avem un album care sună în toate felurile, modern, oldschool, pretenţios, însă fără a rezulta într-o ciorbă bălbâită şi convulsivă. Oricât de amestecate ar fi toate astea, tot par a avea o legătură şi o anumită cursivitate.

Însă spuma albumului este producţia, realizată de hip-hoapărul Dan the Automator, care s-a ocupat şi de căcăciosul lor album precedent, West Ryder Pauper Lunatic Asylum . Pe lângă elementul dansant introdus probabil din inerţia domeniului lui muzical, avem şi nişte instrumente exotice, precum gonguri, chitare arăbeşi şi orgi . Inserate la momentul potrivit, se potrivesc perfect cu liniile melodice şi le conferă acel iz eclectic pe care cu toţii îl iubim.

Ce să mai zic, surpriză mare, şoc, tribune în delir. Acum câteva luni nici nu îndrăzneam să cred că Kasabian o să devină relevanţi, dar uite că s-a întâmplat. Din acest moment, jur să nu mă mai las vreodată dominat de prejudecăţi şi că o să acord fiecărei trupe o şansă. Doar trăim într-o societate liberă, tolerantă, unde nimeni n-ar trebui judecat după aparenţe şi oricine are dreptul la critică obiectivă.

Bine, Coldplay oricum au fost şi o să fie pentru totdeauna de căcat…