Ştim deja că din oraşul britanic Sheffield vine gaşca de copii-minune numită Arctic Monkeys, al căror ultim album, Suck It And See, aproape a dus la destrămarea timpurie a acestui blog, prin certurile cumplite pe care le-a născut între mine şi co-autorul Marco. Mie albumul mi s-a părut a fi o beşiniţă plictisitoare, lipsită de ritm şi simţ melodic, cu doar câteva piese interesante scăpate ici şi colo, în timp ce Marco a fost de părere că ar fi trebuit să se numească "Jmekerie Pură 69".
Black Spiders, însă, vin tot din Sheffield şi, spre deosebire de trupa mai sus menţionată, ne-au făcut pe amândoi să ne udăm mai ceva ca nişte fete de 15 ani în prezenţa lui Robert Pattison şi a lui Daniel Radcliffe. În apărarea noastră, nu am fost singurii. O grămadă de publicaţii muzicale de peste hotare au avut reacţii asemănătoare, lăudând necontenit trupa şi propulsându-i către o faimă câştigată chiar dinainte de lansarea albumului de debut.
Sons of the North este primul album de studio al britanicilor şi oferă un asalt încântător de hard rock, cu o puternică aromă oldschool. Black Spiders pun pe tapet toate elementele definitorii ale genului: riff-uri extrem de catchy scuipate de nişte chitare blagoslovite cu un ton perfect, lick-uri murdare de bass, o secţiune puternică şi bine definită de tobe ce summonează ritmuri infernale, un vocalist fantastic, foarte entuziast care livrează nişte rock vocals de te spulberă-n scaun şi, cireaşa de pe orice tort hard rock, solo-uri contagioase să fie bine pentru toţi.
Albumul nu are niciun fel de intro, nu are sample-uri din filme sau synth-uri iniţiale. Pur şi simplu ÎNCEPE cu exploziva Stay Down, dând tonul unui album cu fix zero momente de acalmie, dar cu +∞ refrenuri pe care nu te poţi abţine să le zbieri în acelaşi timp cu trupa. Nu există piese slabe pe Sons of the North, dar KISS Tried to Kill Me merită o menţiune specială, fiind cel mai simpatic moment de pe album: aparent, trupa KISS a încercat odată să-i ucidă pe Black Spiders, deşi se pare că numai Gene Simmons şi Paul Stanley s-au aflat în spatele tentativei de asasinat.
Pentru mine, Sons of the North este dovada clară că încă se mai poate face muzică bună în zilele noastre. Trăim într-o era care a dat naştere genurilor metalcore, deathcore, blackcore şi tot căcatul de rigoare, reunite sub umbrela mult mai potrivită pe care eu o numesc gaycore. Dar, în astfel de vremuri tulburi, mi se pare ÎNCÂNTĂTOR faptul că încă mai există trupe ce duc mai departe moştenirea lăsată de clasicii (acum ramoliţi) precum Aerosmith, Black Sabbath sau Motorhead. Black Spiders mi-au arătat că încă mai există trupe care vor doar să rock out with their cocks out, iar cosătenii maimuţoilor arctici fac o treabă a naibii de bună. Atâta timp cât or să mai iasă albume de-astea, nimic nu e pierdut.
No comments:
Post a Comment