Arctic Monkeys - Suck It And See

Anii trec, 'tu-le mama lor. Batmanii se umplu de praf pe raft, tricourile cu Linkin Park rămân mici, acadelele sunt înlocuite de ţigări, puful fecioresc de pe faţă se transformă într-o replică a pădurii amazoniene, unii devin alcoolici, alţii misogini şi tot aşa. Ideea e că, oricât ne-am feri de ea, la un moment dat schimbarea tot îşi face apariţia, şi cu bune, şi cu rele.

Acelaşi lucru se întâmplă şi-n cazul trupelor: evoluează şi se îndepărtează de sunetul tineresc care le-a consacrat (spre fericirea unora şi disperarea altora), îşi tund pletele, renunţă la giumbuşlucurile din interviuri sau de pe scenă şi se maturizează. Beatleşii nu s-au mulţumit să cânte în cluburi obscure de striptease din Hamburg pentru o veşnicie, şi nici măcar Slash nu a vrut să-şi păstreze reputaţia intactă aşa că n-a ezitat să colaboreze cu Fergie.

Arctic Monkeys n-a reprezentat o excepţie de la regulă şi a respectat acelaşi parcurs. Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not, un album de debut excelent, energic, tineresc, urmat de un al doilea album care respectă aceeaşi reţetă a primului, cu câteva efecte zgomotoase adăugate. A urmat Humbug , al cărui sound este o combinaţie ciudată dintre frenezia lui Favorite Worst Nightmare şi contribuţia subtilă a lui Josh Homme, care le-a făcut cunoştiinţă maimuţoilor cu stoner-rock. Un album antrenant, proaspăt, plin de mister şi mult mai întunecat decât precedentele.



Şi uite aşa Suck It And See şi-a făcut apariţia în vieţile noastre, piesa de rezistenţă care le atestă maturitatea muzicală. Pentru cei care-şi făceau speranţe că o să fie o resuscitare a primului album, veşti proaste: nu este. Se duce departe, la ani lumină distanţă. Se deosebeşte atât de mult de fraţii lui mai mari încât ai crede că este vreun fiu bastard de-al lui Alex Turner, uitat pe-un raft prăfuit înţesat de casete cu filme porno nemţeşti din anii ’70.

În privinţa sound-ului, băieţii şi-au făcut temele. Alex Turner este ca la fel de minunat de afon ca întotdeauna, numai că şi-a îngroşat puţin vocea ca să se potrivească cu albumul, Jamie şi Nick îşi fac treaba la chitară respectiv bass iar Matt, nu-atât-de-secreta-lor-armă se autodepăşeşte, arătându-ne că este capabil să bată şi pe ritmuri frentice, violente, cât şi pe unele mai delicate. Dacă nu v-am convins asupra autenticităţii lui, ascultaţi de câteva ori tot ce-au lansat de-a lungul anilor apoi treceţi la Suck It And See . Sună ca două trupe diferite, până şi pentru cineva ca mine, care-i ascultă de ani de zile şi nu mai zic de cei care au început cu ultimul album.

Cât despre compomenta lirică, Alex Turner ne violează şi de acestă dată creierele cu metafore şi jocuri de cuvinte delicios de complicate care te fac să deschizi dicţionarul după fiecare vers ascultat. Solistul nostru abordează multe subiecte, nelipsitele iubiri ratate (Love Is A Laserquest, Reckless Serenade ), tripuri care ating intensităţi si dimensiuni titanice – cred eu, nu mă pot gândi la o altă explicaţie- (Don't Sit Down 'Cause I've Moved Your Chair, Black Treacle, Library Pictures) şi piese de genul capra-crapă-piatra-în-patru-piatra-crapă-capra-în-patru (The Hellcat Spangled Shalalala) Altceva nu ştiu ce să mai zic, pentru că nu mă simt capabil din punct de vedere intelectual. Poate după ce o să termin o facultate de litere, cu tot cu master, o să rescriu acest paragraf.

Suck It And See marchează începutul unui nou capitol în istoria maimuţoilor. Ne-au demonstrat că nu le este frică să se îndepărteze de origini şi să experimenteze cu noutăţi şi mai mult, că sunt capabili să o facă al dracului de bine.