Lord Gore - The Autophagous Orgy

*Coperta "The Autophagous Orgy" este mult prea explicită pentru a putea fi afişată pe blogul meu inocent, aşa că na-vă o poză cu vocalistul Gurge purtând un şorţ confecţionat din feţe de oameni.*

Huhuhuhu o trupă aparţinând de Razorback, ce obraznic mă simt! Lord Gore s-au format în 1998 în cloaca numită Portland, Oregon şi presupun că de-acum sunt un fel de legende ale goregrind-ului. Aveam de gând să-i ascult de ceva vreme, dar, de fiecare dată când vedeam coperta albumului The Autophagous Orgy, ceva îmi spunea să stau deoparte că poate e de rău. Asta până într-o după amiază teribilă când m-am îmbătat şi, mânat de impulsivitatea care mă caracteriza în acele momente, am dat play la nenorocirea asta. 

Pe scurt, Lord Gore cântă un hibrid death metal/grindcore dus la extrem din toate punctele de vedere. Nici măcar nu pot să încep să-mi imaginez ce soi de indivizi complet duşi de acasă sunt oamenii ăştia, dar cert este că The Autophagous Orgy este - în ciuda copertei, hurr hurr - un album cu foarte multe puncte pozitive. Pentru început, au băgat în mai toate piesele sample-uri super tari din naiba ştie ce gore flicks de mâna a zecea. Unele sunt amuzante, altele-s doar "na poftim", dar oricum, sunt alese pe sprânceană şi se potrivesc foarte bine cu cântecele. Lui Ignatius îi plac foarte mult sample-urile din filme penale cu mult sânge. Îmi zice: "Mamă, ce-mi mai plac sample-urile din filme penale cu mult sânge!". 

Din punct de vedere muzical, avem parte de haos şi distrugere totală, pentru că oamenii ăştia sunt unii din cei mai sălbatici muzicieni pe care i-am ascultat vreodată. Tot albumul este dominat de nişte riff-uri extrem de agresive şi catchy pe alocuri, nu-s niciodată foarte rapide dar compensează din plin prin "greutate", iar chitarele au aşa un ton frumos de-mi vine să mă zgrăpţăn pe faţă până dau de oasele zigomatice. Şi e drept că-i cam plin de riff-uri tip "gigigigigigigigigi", de mă simt ca cel mai jenant chugallo când ascult aşa ceva şi îmi e puţin ruşine de mine pentru un moment sau două, dar apoi sunt absorbit imediat de demenţa ce mi se zbate-n căşti şi aceste dileme morale devin ceva de domeniul trecutului. Ah, şi m-am bucurat ca un ţânc să aflu că Maniac Neil este unul din psihopaţii implicaţi în Lord Gore. 

 Vocile sunt unul din marile puncte forte ale albumului. Gurge probabil că era un monstru venit din adâncimile cine ştie cărui abis lovecraftian, special ca să cânte în Lord Gore. Pe aproape toate piesele se realizează un trade-off, dacă-mi permiteţi expresia, între nişte lătrături death metal care par că aparţin unui căpcăun şi o voce gâlgâită, inumană, de persoană care încearcă să zică chestii în timp ce se îneacă. Împletirea celor două stiluri vocale este foarte de efect şi oferă satisfacţii de nebănuit. Cât despre versuri, Doamne iartă-mă şi iartă-i şi pe ăştia, că aşa mizerii bolnave n-am văzut de când sunt, fi-mi-ar scârbă de toţi şi toate. 

Ah, şi, ca să vă conving că Lord Gore ştiu care-i treaba pe tărâmurile astea, ultima piesă de pe album este un cover şmeker după Breakfast at the Manchester Morgue al overlorzilor de la Impetigo. Sigur, nimic nu poate depăşi originalul, dar cover-ul ăstora este suficient de interesant cât să merite ascultarea. 

Lord Gore sunt surpriza săptămânii pentru mine, pentru că nu mă aşteptam ca un album cu o aşa copertă semipenibilă să fie atât de tare. Am primit o doză concentrată de hiperviolenţă, megadistracţie, rock, sânge şi căcat de la nişte indivizi oribili şi obsedaţi de cele mai cumplite scârboşenii, dar care ştiu să bage un riff gravone la chitară. O să preţuiesc acest album întotdeauna. 

.