Blackfield - Blackfield

Blackfield este un duo de pop/progressive/art rock/whatever compusă din Steven Wilson, neobositul producător multi-instrumentalist, membru al altor patru trupe - Porcupine Tree, No-Man, Bass Comunion şi mai puţin cunoscuta Incredible Expanding Mindfuck (credeţi-mă pe cuvânt, sună mult mai mişto decât pare), şi artistul de origine israeliană Aviv Geffen (care, din câte se pare, este un rock-star în acel colţişor uitat de lume).

Totul a început prin 2000, când Aviv Geffen, fan înrăit Porcupine Tree, l-a invitat pe Steven Wilson împreuna cu trupa să susţină câteva concerte împreună. Dornic de a obţine recunoaştere internaţională, Aviv Geffen i-a propus lui Steven Wilson să ducă colaborarea lor la un nivel mai sus de ‘’cânt două versuri pe un album cu trupa ta şi tu la fel ‘’ şi aşa a luat naştere Blackfield. Au pus la cale un EP, care în cele din urmă s-a transformat într-un întreg album, intitulat într-un mod foarte ingenios Blackfield .






În mare, este un album pop standard cu ceva elemente de progressive care numără 13 piese. Instrumentaţia nu rupe gura târgului în privinţa originalităţii şi a execuţiei, dar cum originalitatea nu este întotdeaună sinonimă cu calitatea, putem să trecem peste.
Acel mic defect legat de instrumentaţie este însă compensat de atmosfera pe care albumul o propune, una foarte colorată, diversificată, plină de suflet şi sentimente. Avem parte de tristeţe, nostalgie, furie, depresie, scenarii dulci-amărui , frustrare, resemnare şi multe alte sentimente, aduse la viaţă de cinismul englezesc al lui Steven şi de vocea caldă şi exotică a lui Aviv.

N-o fi el original în multe privinţe, dar marea lui realizare este că nu se axează pe un subiect anume – gen prietena m-a părăsit/mama a murit/m-am dat cu capul de calorifer/am căzut de la etaj, sunt deprimat şi compun 13 melodii despre asta- , ci este mai mult un amalgam de poveşti, sentimente şi culori aleatorii, un fel de pastel, dacă vreţi, şi nu-ţi transmite niciodată aceleaşi lucruri.

A-l asculta este ca şi cum ai juca Solitaire - niciodată nu-ţi pică cărţile în aceeaşi ordine. Spre exemplu, prima dată când l-am ascultat, acum doi sau trei ani, îmi alimenta frustrările şi complexele adolescentine ; acum jumătate de oră când m-am apucat să-i scriu recenzia mi-am constatat nulitatea de critic muzical într-o lume în care există giganţi precum NME sau Pitchfork Media şi n-am mai fost în stare să leg două cuvinte. Probabil într-un viitor destul de apropiat în care o să fiu bogat şi gras, riffurile şi versurile deprimante pe care le auzeam odinioară o să fie înlocuite de gemete satisfăcute scoase de modele Playboy.