Hot Graves - Knights in White Phosphorous (2011)

Dacă a terminat toată lumea cu îmbuibatul fără limite şi desfăcutul de cadouri, poate ascultăm nişte Hot Graves. Albumul lor de debut, Knights in White Phosphorous, te loveşte cu un amestec marfă de black metal satanic, thrash metal, d-beat şi crust care ar fi fost perfect pentru a distruge spiritul Crăciunului. E prea târziu acum pentru asta, dar eokbă. Între riff-urile rapide şi jegoase, solo-urile faine, drumming-ul intens şi atmosfera de blasfemie nocturnă cu sânge şi capră întoarsă, nu mai am timp să mă gândesc că de Crăciun am primit şosete şi un patent. În plus, au piese cu nume precum Worship The Goat şi Dirge ov the Apokalyptik Hordes ov the Toxik Damned, deci nu mai e nevoie să conving pe nimeni că Hot Graves sunt legit as fuck. 

NO TIME FOR REBUTTAL
THERE'S NO TIME TO WASTE
COME TAKE THIS CHALICE
 THIS BLOOD YOU MUST TASTE!

Ajunul Crăciunului

A sosit iarăşi acea perioadă magică din an, când sarmalele bolborosesc în oale, cozonacii se coc în patiseria de unde-i cumpăr, bradul artificial e pe podeaua din sufragerie pentru că încă nu l-am împodobit, iar colindătorii îmi izbesc în uşă mai-mai s-o dărâme, cuprinşi de febra sărbătorilor şi a perspectivelor financiare scandaloase.

În plus, asta este seara când Moş Crăciun vine la copiii cuminţi care i-au trimis scrisori din timp şi le aduce cadouri şi dulciuri. Cât despre copiii care au fost obraznici în timpul anului, la ei o să vină King Diamond şi-o să-i fure şi-o să le zbiere falsetto în cap tot restul vieţii.

Mai bine aşa, decât să mai primesc încă un pulover băşit.

Wooden Shjips - West (2011)

Habar n-am ce fac aici, dar poftim nişte drone/space rock din San Francisco. Are groove-uri şaizeciste, chitare care bagă drO)))ne în timp ce alte chitare bagă acorduri gustoase, bass şi tobe care pulsează în fundal, voci monotone şi lipsite de feeling şi un miros puternic de psihedelie krautrock. Merge ok atunci când ai de făcut ceva repetitiv şi ai nevoie de nişte muzică de fond.

Ăăă. Da.

Mac Lethal - North Korean BBQ Mixtape (2011)

BANDCAMP

Până acum câteva zile, numele de Mac Lethal nu-mi spunea nimic. Nici măcar nu-l asociam cu videoclipurile sale virale de pe youtube, care au reuşit să treacă pe lângă mine cu graţie. Am fost însă surprins să-l văd pe lista de final de an a unuia din site-urile pe care le urmăresc constant şi am fost intrigat, aşa că am intrat repede pe pagina de bandcamp a tipului şi am dat play. Am fost blown-away.

Asta pentru că ultimul său album, North Korean BBQ, nu seamănă cu niciun alt album hip-hop pe care l-am ascultat vreodată. Numeroşi rapperi vorbesc despre târfe, trafic de arme şi droguri, lupte între găşti rivale şi bijuterii scumpe. Mac Lethal, însă, este un tip alb din Kansas care a împlinit 30 de ani şi care simte cum întreaga viaţă începe să i se ducă la vale. Unii rapperi glorifică drogurile şi le consideră o necesitate absolută pentru a fi gangsta. Mac Lethal le vede ca pe o modalitate prin care adulţii încearcă să facă faţă rahatului pe care soarta li-l aruncă zilnic în faţă. MTV ne-a învăţat că rap-ul este un instrument prin care poţi aduna case enorme şi colecţii de maşini. Pentru Mac Lethal, este ceea ce îl ajută să se menţină pe linia de plutire şi să n-o ia razna complet.  Exagerările tipice genului muzical pe care îl abordează nu îşi găsesc loc în munca lui şi preferă să vorbească în termeni simpli şi realişti despre viaţa, relaţiile şi dependenţele lui, aşa cum le trăieşte zi de zi.

North Korean BBQ este un album extrem de personal şi asta se vede dureros de clar. Therapy for Gangsters deschide albumul cu o mărturie deprimantă a trăirilor cu care se confruntă zilnic Mac:

I'd rather feel sadness than feel nothing

A knot up in your stomach means 

That something real's coming

I'd rather feel that than feel nothing. 

Sometimes I break down and cry

When I think about my dad's death

But my dad isn't dead, he's alive.

Tot pe Therapy for Gangsters, frustrarea de a fi considerat ceva ce nu este iese la suprafaţă prin versurile "Just cuz I got the white boy voice and some big words, don't mean I'm a poet, no, I'm a gangsta!". War Drum este o revărsare cathartică a tot ceea ce a învăţat Mac Lethal până în acest punct al vieţii sale, observând cu ironie "The opposite of love isn't hate, the opposite of love is indifference" şi mărturisindu-şi cu sinceritate defectele şi tot ceea ce nu-i place la el: 

Sometimes I'm such a grumpy old thing

That I take a bump of cocaine just to lubricate me socially

[...]

It's never been a secret that I go from hot to freezer with my moods

I'm Odd pare un extras dintr-un monolog susţinut pe canapeaua psihologului, în care Mac Lethal exprimă cu disperare temerile sale cele mai profunde şi sentimentul de neputinţă cu care se confruntă în fiecare zi:

I swear to god, I'm scared shitless.
Stuck on these mountains, and they're cliffless.
No place for me to jump, no audience to bear witness.
Their interest, has dwindled down to glimpses.

[...]

I'm comfortable surrounded by addiction.
See, I don't even wait for 5 o'clock.
Lately I just wake up.
 Eat my lunch, make a drink, roll some pot and then I just quit.

[...]

Kids always think they're smarter than adults, til they grow up and they realize life is harder as adults.
(It's what happened to me, dude.)

Citrus este o analiză la rece a modului în care se poate degrada şi denatura o relaţie între două persoane, iar conceptul este dus şi mai departe pe Shannon, o piesă pe care mă simt aproape incomod să o ascult, fiind atât de intensă şi personală încât pare o confesiune în faţa sinelui:

I threw a hundred dollar bill into the wishing well

Pictured you and whispered to myself that I wish you well

Because I wish you well

[...]

I'm gonna take a deep breath and close my eyes

And by the time I open'em I hope I realise

That I'm over you

Toate aceste sentimente şi mărturii devastatoare sunt însă contrabalansate în mod inteligent cu mici izbucniri de speranţă şi optimism, cum este Raise the Dead, care se constituie atât într-o acceptare a sinelui, cât şi într-o celebrare a vieţii: 

And that's the reason people own pets

Unconditional love can mean no stress

I'm so stressed

And I'm not perfect

I admit that I'm not perfect

[...]

My nephew is autistic but he's such a precious person

That I wouldn't make him normal even if I could

[..]

I'm alive cuz there's nothing else to do

I drank a little whiskey and realized

All the pain is cuz of you

[...]

My cousin is a lesbian but not a thing is wrong with her

I wanna make her happier but I don't think I could

Este evident deja (sper) că Mac Lethal este un artist complet diferit faţă de majoritatea celor care populează sfera asta muzicală. Chiar dacă introduce, ocazional, lovituri la adresa haterilor şi insistă să-şi apere şi să-şi justifice cariera, muzica lui este sentimentală, emoţională şi, mai presus de toate, originală. Pentru că poate ne-am săturat să ascultăm acelaşi gangsta rap materialist ca acum douăzeci de ani şi avem nevoie de evoluţie sau, măcar, de o schimbare de perspectivă.

Mac Lethal nu mai este pentru mine un nume necunoscut, ci dovada că rap-ul poate însemna şi altceva: substanţă, profunzime, trăiri intense şi personale şi, mai presus de toate, sinceritate.

Graveyard - Hisingen Blues (2011)

Pentru toţi cei care regretă timpurile demult apuse ale unor artişti precum Jimi Hendrix, Deep Purple, Led Zeppelin, Rolling Stones sau Janis Joplin, 2011 a adus cu sine o surpriză foarte interesantă pe nume Graveyard. Aceşti patru ticăloşi provin din Gothenburg, Suedia, dar să nu credeţi că se ocupă cu death metal melodic. Nu, Graveyard sunt hotărâţi să reînvie sound-ul rock al anilor '70 şi nici c-ar putea suna mai autentic. Hisingen Blues este cel de-al doilea album al lor şi este absolut incredibil. Muzica lor este un amestec delicios de blues şi classic rock, cu o atmosferă superbă şi unul din cei mai faini vocalişti pe care i-am auzit vreodată, şi este fix ceea ce ai nevoie pentru o zi ploioasă şi băşită ca asta.

Piese intense, pline de energie, găleţi de solo-uri blues rock apetisante, ritmuri catchy care te vor face să dansezi incontrolabil pe balcon, acel ton unic de chitară, fuzzy şi deep-fried ca puiul prăjit,  versuri despre Lucifer, ispită şi dragoste şi o prestaţie vocală extraordinar de carismatică ce aminteşte de pasiunea inegalabilă a bluesman-ilor faimoşi - sfinte John Lee Hooker, albumul ăsta are de toate!

Serios, mă uit la videoclipul ăsta şi nu-mi vine să cred că Hisingen Blues este un album lansat în 2011.

The Black Keys? PFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFT. Ţigane, rogu-te!

Built to Spill - Live (2000)

Pentru că e fain şi coverul "Cortez the Killer" e cea mai frumoasă înşiruire de versuri, acorduri şi random guitar assfuckery pe care am auzit-o vreodată. Şi sună incredibil pentru un disc live.

All Pigs Must Die - God is War (2011)

All Pigs Must Die este o trupă americană tânără de hardcore/d-beat/crust cu ceva veleităţi death metal, nu foarte diferită de golanii de la Trap Them. Dacă interesează pe cineva pedigree-uri şi de-astea, în componenţa trupei se află bateristul Converge, doi tipi de la Bloodhorse şi vocalistul de la The Hope Conspiracy.

Muzical vorbind, All Pigs Must Die nu reinventează nicio roată. Oferă acelaşi melanj de punk şi metal ca şi Trap Them, doar că muzica este ceva mai simplă şi mai directă. Practic, ai parte de tone de blast beats şi riff-uri vitriolice, peste care vocalistul zbiară constant versuri despre extincţia omenirii, moarte, ignoranţă, probleme sociale sau religie. Din fericire, execuţia este perfectă din toate punctele de vedere, iar bateristul mai că fură lumina reflectoarelor. Producţia este impecabilă, toate elementele muzicale fiind balansate ideal, iar majoritatea pieselor se învârt în intervalul 3-5 minute. God is War are deci ceva mai multă carne pe oase decât mă aşteptam şi am fost surprins să constat că au chiar şi un closing track de 8 minute în care trupa îşi etalează şi un pic din sensibilităţile doom metal. 

Per ansamblu, All Pigs Must Die mi-a plăcut la fel de mult ca şi Trap Them şi cred că, atâta timp cât vor mai apărea albume ca ăsta, e de bine. Trupa impresionează prin execuţia fără cusur, drumming-ul incitant şi zbieretele intense ale vocalistului, ceea ce, pentru mine, este ideal. În plus, îi cheamă All Pigs Must Die, deci ştii sigur că, dacă umbli într-un tricou cu ei şi dai peste nişte poliţişti, o să-ţi iei păruială gravă. Ceea ce-i mişto! POLICE BRUTALITY FTW!

Marco a plecat / Piesă nouă Asphyx futu-i da

Eu şi Marco la ziua mea

Marco a plecat să-şi redescopere rădăcinile în ţara de baştină timp de 10 zile sau ceva de genul, ceea ce înseamnă că am rămas stăpân peste tarlaua asta. Aşa că, în următoarele 10 zile, probabil n-o să primiţi altceva în afară de grindcore şi death metal scârbos. Poate o să-şi facă milă Alex de voi să posteze ceva despre The White Stripes, dar sunt destul de sigur că a fost o minciună sfruntată postul ăla, deci cam naşpa. 

Cel mai bine e să încep cu faptul că a ieşit la suprafaţă o piesă de pe noul album Asphyx, Deathhammer, ce urmează să fie lansat la sfârşitul lui februarie. Pizdeală pură. Sper ca turneul de promovare a albumului să facă o oprire şi-n Bucureşti. Vreau să-l văd pe Armin van Buren în persoană. 

Gridlink - Orphan (2011)

Probabil c-ar fi mult prea evident să observ c-a apărut noul EP Cruciamentum şi cât de şmeker e, aşa că mai bine zic două vorbe despre cel mai sălbatic album grindcore apărut anul ăsta, Orphan al nenorociţilor de la Gridlink.

Având în componenţă membri Human Remains, Mortalized şi Discordance Axis, Gridlink s-au hotărât, pare-să, să bage cât mai mult abuz sonic în cât mai puţin timp posibil. În doar puţin peste 12 minute, eşti asaltat de un uragan neîntrerupt de riff-uri disonante, drumming brutal şi unele din cele mai torturate zbierete înalte pe care le-am auzit într-un album grind. Închipuiţi-vă că sunteţi într-un dragster şi că aveţi parte de un accident îngrozitor, doar că pista este făcută din sticlă zdrobită, cuie, fiare ruginite şi pitbulli nervoşi. Cam aşa se simte fiecare din cele 12 piese de pe Orphan. 

Run, you fools!

Bohren & der Club of Gore - Sunset Mission (2000)

Tot căutam ceva ultrabrutal şi lansat anul ăsta ca să postez, dar adevărul e că tot ce am ascultat azi a fost Bohren & der Club of Gore. Sunset Mission este probabil unul din cele mai faine albume ale cvartetului german, ducând cu gândul la filmele lui David Lynch şi învăluindu-te într-o pătură răcoroasă de jazz noir instrumental. Este antidotul (sau însoţitorul, nu ştiu încă sigur) perfect pentru o seară mizerabilă şi friguroasă în peisajul urban decrepit. Pian, contrabas, brush-drumming blând şi, mai presus de toate, acel saxofon incredibil - toate converg într-o muzică melancolică şi întunecată, de o frumuseţe stranie.

Necesită cu siguranţă o anumită dispoziţie (în al cărui cocktail să se regăsească neapărat şi o măsură mare de depresie) şi mai ales timp pentru a fi absorbit şi simţit pe deplin. Dacă le puteţi oferi lucrurile astea, Bohren & der Club of Gore vă vor răsplăti cu una din cele mai interesante experienţe muzicale de care veţi avea vreodată parte. 

Sunset Mission este soundtrack-ul unei nopţi reci de noiembrie, petrecute într-un bar dubios de pe o alee lăturalnică a Oraşului Îngerilor, când eşti pe cale să fii unicul martor al unei crime pasionale. 

Black Flag - Damaged (1981)

Au venit colindătorii ăia băşiţi de la Teologie azi, acum, 14 decembrie 2011, şi au început să cânte despre cum Fecioara Maria sau nu ştiu cine nu are bani de haine şi de scutece, iar eu am stat în pragul uşii şi i-am ascultat jenat cum bocesc. Orice street cred pe care-l aveam s-a dus complet acum şi s-a relevat că de fapt nu-s absolut deloc rebel, ci mă conformez oricui mi-o cere.

AM NEVOIE DE NIŞTE BLACK FLAG CA SĂ DEVIN IARĂŞI INADAPTAT ŞI NONCONFORMIST! CĂCA-M-AŞ ÎN SUS!!

Powerwolf - Blood of the Saints (2011)

Uitasem complet că Powerwolf au scos un album nou anul ăsta, fiind înecat în death metal progresivo-spaţial. Din fericire, am dat din întâmplare peste videoclipul oficial al piesei We Drink Your Blood, de pe Blood of the Saints şi Powerwolf tocmai şi-au consolidat poziţia în lista mea de trupe preferate. Am zis deja în articolul precedent care-i treaba cu ei şi nu are rost să mă mai repet, pentru că Blood of the Saints continuă cam pe acelaşi drum, oferindu-ne acelaşi power metal simfonic excelent despre sânge, vampiri, biserici şi vârcolaci, propulsat de vocea operatică a românului Attila Dorn, care rupe şi raşpă tot în materie de clean singing. Să-l ţină Dumnezio în viaţă!

Vă las să savuraţi videoclipul We Drink Your Blood. Mă uit deja a patra oară la el. SE SIMTE MIŞTO.

Ho Ho Ho

În preajma Crăciunului, grupul editorial Tzeeac s-a lăsat cuprins de atmosfera acestuia şi s-a pus pe făcut fapte bune. Aşa că am recrutat un nou membru, pe Alex, pe care-l puteţi viziona grohăind şi-n videoul postat mai jos.

E o mişcare perversă de marketing, desigur, dar ştim că voi n-o să vă supăraţi pe noi. Uraţi-i bun venit!

Vector Director

Prietenii noştri Vector Director cântând un cover la coverul de la Sweet Dreams şi un Marco sictirit în spate, îmbrăcat în verde ca Grinch.

Beirut - The Rip Tide

De la emoţionantul meu debut editorial, am decis să mai aştept o vreme, măcar un an, până când o să mai recenzez un album şi cu cea mai vagă alură de elitism. Nouă luni mai târziu, după atâta vreme de stat pe tuşă, simt aşa o disperată nevoie de a-mi etala snobismul dezgustător încât aş recenza şi o farfurie de pilaf.

Şi-acum că m-am pus pe treabă, habar n-am ce să scriu despre The Rip Tide în afara faptului că e hipsteresc ca dracu şi că e unul din cele mai bun albume de anul ăsta. Nu ştiu multe persoane care să fie familiarizate cu folk-idie, dar pentru cei care sunt, recomand din tot sufletul albumul ăsta.

Ca şi înainte, Beirut ne oferă tapiţerii urbane şi rurale foarte bine realizate, pline de nostalgie şi melancolie. Este foarte vizual, ca să zic aşa, narativ, însă fără a se încadra în categoria albumelor concept. Are o anume poveste, dar este foarte flexibilă şi felul în care este înterpretată depinde de ascultător.

Componenta instrumentală este diversă şi inspirată, de la trompete, mandoline până la viori. În combinaţie cu câte o chitară, un pian şi o bătaie de tobă, pe ici, pe colo, într-o armonie perfectă, rezultă un sound melancolic şi plin de emotivitate.

A$AP Rocky - LIVELOVEA$AP (2011)

Nu aveam de gând să postez despre asta, dar ascult mixtape-ul ăsta de două ore şi nu mai pot să mă abţin. DOWNLOAD!

A$AP Rocky e cel mai nou repăraş care a apărut de prin New York şi a luat hipsterimea pe sus cu rimele şi beat-urile sale chill as fuck. Este clar că este o senzaţie majoră, pentru că Pitchfork Media s-au udat maxim în review-ul lor. Spre meritul lui, însă, A$AP Rocky nu cântă despre trafic de droguri, violenţă şi războaie între găşti, ci se mulţumeşte să ne povestească despre viaţa lui din cartier, viaţă bazată în principal pe marijuana, băutură, grillz, bijuterii, lanţuri de aur, tatuaje, haine cu glugă, adidaşi ciudaţi, ochelari, biciclete, barbut cu zarurile pe jos, şepci, tracţiuni făcute pe semafor, inele, fast food, femei, pepeni, sifoane şi pantaloni purtaţi în aşa fel încât să-ţi iasă trei sferturi din cur pe-afară. 


Pe scurt, GOLĂNEALĂ GENERALĂ CA LA CONSTANŢA.

Aşa ne place nouă.

Vallenfyre - A Fragile King (2011)

Vallenfyre este ceea ce cred că s-ar putea numi, dacă eşti un douchebag total, un supergrup. La cârma proiectului se alfă Gregor Mackintosh (Paradise Lost), care se ocupă de chitară şi voce, iar alături de el i-a recrutat pe Hamish Glencross (My Dying Bride) la chitară, Scoot (Doom, Extinction of Mankind) la bass, Adrian Erlandsson (At The Gates, Paradise Lost) la tobe şi un anume Mully, din nou la chitară.

 A Fragile King se referă la tatăl lui Mackintosh, care a murit în urmă cu doi ani. Muzica Vallenfyre este deci output-ul acestei tragedii personale, o modalitate pentru Gregor Mackintosh de a-şi canaliza furia şi durerea pricinuite de moarte părintelui său, dar şi de a ataca religia organizată, societatea sau relaţiile interumane. Stilul abordat este un death/doom murdar şi întunecat, de factură modernă dar cu rădăcinile înfipte adânc în solul fetid al death metal-ului clasic. Chitarele au acel ton suedez inconfundabil pe care-l iubim cu toţii şi scuipă riff-uri lente, melancolice şi ameninţătoare, dar există şi momente când ritmul o ia la galop. Avem suficient palm-mutting cât să nu ne plângem, precum şi solo-uri captivante, fie haotice şi atotdistrugătoare, fie melodice şi atmosferice. Secţiunea de ritm merită aplaudată în special datorită lui Adrian Erlandsson, ale cărui fill-uri imprimă o atmosferă funebră întregului disc. Şi, desigur, vocea lui Mackintosh este fix ce trebuie: growl-uri adânci, puternice, maiestuoase, organizate în pattern-uri catchy şi refrenuri care-ţi rămân arse în memorie.

Conţinutul liric al albumului se referă în mod clar la vâltoarea sentimentală resimţită de Gregor Mackintosh în urma morţii tatălui său. Furie, negare, disperare, tristeţe, resemnare - toate îşi fac loc în versurile Vallenfyre. Probabil cea mai emoţionantă piesă de pe album este Seeds, un cântec lent, încărcat de melancolie şi un sentiment acut de dor:

I face an eternal winter
Without you I will cease
You were my idol
I am your priest

Desecration devine un vehicul muzical prin care fiul îşi jeleşte tatăl, apelând la nişte versuri simple, dar cu atât mai oneste: 

The mighty leave us
In an ocean of despair
The void between us
Becomes a cross I cannot bear

Crushed by grief
I seek the void,
The black,
 The bare,
A desecration
A burden I can't share

În alte piese, însă, precum My Black Siberia, sunt lansate atacuri sistematice asupra societăţii moderne, orbită şi slăbită de lăcomie şi viciu:

The dismal cries of wolves resound
The nameless crowd are trampled to their doom
Systematic genocide
Kill the pigs and all that they consume

My black Siberia
A thousand years left to decay

A Thousand Martyrs, una din piesele mele preferate de pe album, nu uită de obligatoriile blasfemii acuzatoare, profeţind prăbuşirea iminentă a religiei şi negând valorile morale ale acesteia, expunându-le ca falsuri: A thousand martyrs will never know the grief that I feel.

Per ansamblu, A Fragile King este un album excelent. Muzical vorbind, stă foarte bine, iar death/doom-ul celor de la Vallenfyre s-ar fi putut autosusţine chiar dacă versurile ar fi abordat temele tipice ale death metal-ului. Dar albumul se întemeiază pe nişte sentimente cât se poate de reale şi pe nişte trăiri interioare extrem de personale şi de oneste, iar asta îl face de o mie de ori mai bun.

Wormrot - Dirge (2011)

Sau, dacă nu aveţi chef de post-sludge melancolic (este totuşi miercuri, săptămâna de şcoală/muncă e suficient de deprimantă şi fără alţi adjuvanţi), puteţi să daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi să ascultaţi nişte Wormrot. Grindcore ca la carte din Singapore, plin de blastbeats, riff-uri care sună ca o tornadă de viespi furioase şi mai multe răcnete ca atunci când a venit factura la Vodafone în valoare de peste 600 de lei.

În plus, au o capră.

Morne - Asylum (2011)

Stau de-ampulea de aproape o oră şi ascult Asylum, cel de-al doilea album al americanilor de la Morne. Nu prea îmi dau seama de unde şi până unde este etichetat ca şi crust, pentru că ceea ce aud eu este un amestec de doom, sludge şi post-rock - şi încă unul al naibii de bun.

Morne au reuşit să creeze un album de o forţă extraordinară, propulsat de nişte riff-uri hipnotice şi repetitive peste care se aştern straturi de voce potenţate de synth-uri care acţionează din umbră, potenţând subtil sunetul, în loc să-l acapareze. Asylum este un album al contrastelor, pendulând cu uşurinţă între agresivitate şi melancolie, haos şi ordine, fiind uneori depresiv, dar înălţător şi optimist în multe alte momente. Albumul are mai mult de o oră, timp în care Morne te iau cu ei într-o călătorie muzicală introspectivă, marcată de piese lungi, construite cu migală. Sunetul evoluează constant, dar într-un ritm funebru, membrii trupei vrând parcă să fie siguri că nu ratezi nici măcar un strop din povestea pe care o ţes: o poveste întemeiată pe tristeţe, depresie şi furie, dar şi pe speranţă. Versurile simpliste par să confirme faptul că Morne doresc doar să-şi spună povestea în termeni cât mai simpli cu putinţă.


Asylum este genul de album care funcţionează cel mai bine atunci când îl asculţi singur, în linişte, fără să fi preocupat de nimic. Este probabil unul din cele mai atmosferice albume lansate anul ăsta şi are multe lucruri de oferit atunci când eşti dispus să-i accepţi convenţiile şi să-l iei aşa cum este el. Muzica celor de la Morne oferă frumuseţe, melancolie şi mult sentimentalism, iar asta este uneori exact ce am nevoie.

The Black Keys - El Camino

Maratonul albumelor hipstereşti din 2011 continuă cu nou lansatul El Camino al remarcabilei trupe Black Keys . N-are sens să vă plictisesc cu un istoric al trupei şi al discografiei lor, aşa că o să ne aruncăm direct în câcat să vedem ce-i de capul lui.

L-am aşteptat bălos timp de un an de zile, şi-n momentul în care a apărut am zis că-i de preferat să-l rumeg câteva zile, pentru că, şi cred că aici sunteţi de acord cu mine, nimeni nu vrea o recenzie scrisă în frenezia hype-ului.

Păi, cam rupe, şi asta o zic în cea mai profesionistă şi obiectivă manieră posibilă. Schimbarea de stil m-a făcut să mă simt ca lovit de-o cărămidă şi pot spune că dacă n-aş fi suportat acest şoc, poate că n-aş fi apreciat atât de mult tranziţia de excepţie pe care au făcut-o de la blues-ul brut din vremurile vechi la ceva niţel poppish, dar nu lipsit de profunzime şi complexitate. Hei, mai ştiţi ce vă ziceam de calitatea deliberat distorsionată a înregistrărilor care pentru multă vreme i-a definit? Acum avem ceva mai curat, fresh, însă fără a le răpi din acel ceva despre care vorbeam un rând mai sus. E de parcă boschetarul care odinioară cânta pe străzi a reuşit să obţină accesul la studio. Esenţa a rămas neschimbată, însă execuţia diferă.

Că tot am ajuns la execuţie, hai să vorbim puţin despre ea. El Camino este fără îndoială cel mai coios proiect muzical al lor de până acum. Atinge zone pe care mulţi le-ar fi considerat de neatins pentru Black Keys, în sensul că au reuşit să scoată bluesăraia aia dubioasă din obscuritatea genului şi să o popularizeze. Înainte să strâmbaţi din nas, nu uitaţi că totuşi vorbim de Black Keys, iar pentru oamenii de felul lor, succesul comercial şi conceptul de a ’populariza’ nu sunt sinonime cu superficialitate şi retardizare. Piese precum Lonely Boy şi Run Right Back , oricât de dansante şi radio friendly ar fi, sunt departe de a fi în aceeaşi categorie cu piese ale unor mari valori precum Coldplay şi Muse, care în ultimii ani au preferat să se prostitueze MTV-ului. Sister sună delicios de optezecist, iar nebunia lui salam de pe Money Maker parcă îmi zice că în ciuda schimbării lor de stil, tot blues cântă. Gold on the Ceiling este o melodie rock straight-in-the-face , fără briz briz-uri şi alte chestii pretenţioase, de o simplitate care mă face să mă întreb când pula mea s-a inserat în conştiinţa colectivă ideea precum că rock-ul trebuie să spargă tiparele fără nicio excepţie şi să ne ofere monstre de filosofie.

Producţia este excelentă şi extrem de revigorantă. Oricât de grele şi coioase ar fi sunat albumele lor vechi, erau obositoare frate. Însă El Camino curge frumos, natural, totul se leagă şi beneficiază de binecuvântarea continuităţii. Şi dacă vă vine să credeţi, avem bass. Nu, nu glumesc.

Cu toate astea, El Camino sună pe alocuri incomfortabil de familiar. După cum am şi zis în urmă cu câteva luni, în momentul în care am decis să le dau o şansă, eram mânat de o nevoie disperată de a umple golul lăsat de despărţirea celor de la White Stripes. Este foarte posibil să fie doar o chestie subiectivă, sau să fi suferit de curând o lobotomie fără să ştiu, dar în privinţa originalităţii, momentan, nu mi se pare că albumul stă foarte bine. Şi chiar m-am chinuit zilele trecute să-i găsesc originalitatea, credeţi-mă, dar fără rezultat.

Dar voi să nu vă lasaţi descurajaţi de nota sumbră cu care am încheiat analiza albumului. Black Keys au mărşăluit cu acest El Camino hotărâţi, demni, de parcă ar fi ştiut din start că au căcat cel mai bun album al anului şi că toată lumea o să le lingă picioarele. Însă în privinţa asta îmi voi spune cuvântul peste câteva săptămâni.

Krallice - Diotima (2011)

Krallice sunt plictisitori şi n-aş asculta o piesă întreagă de pe Diotima nici dacă viaţa mea ar depinde de asta. Ieşiţi acasă cu mizeria asta pretenţioasă.

Encoffination - O' Hell, Shine In Thy Whited Sepulchres (2011)

Mâine e luni şi trag cu dinţii de ultimele ore din weekend-ul prelungit de patru zile în care n-am făcut nimic notabil. Nu mi-ar plăcea nimic mai mult decât să dorm până la ora 10, dar aşa ceva n-o să fie posibil. Aşa că mai bine stau şi ascult noul album Encoffination, lăsându-mă îngropat de viu sub riff-urile lor funebre şi sufocante, peste care plutesc ameninţător mârâielile rău-prevestitoare ale unui vocalist care sună ca o creatură diformă şi iraţională dintr-un coşmar lovecraftian. Mizeria asta fetidă rivalizează cu Wormphlegm.

Bine, nu chiar. Nimeni nu e-n stare să cânte funeral doom mai scârbos decât Wormphlegm, dar Encoffination se apropie deranjant de mult de atmosfera aia terifiantă. Şi totuşi, se simte bine. Ah, şi abia am făcut baie, deci sunt cam ca în piesa lor care se cheamă Washed and Buried.

Inquisition - Ominous Doctrines of the Perpetual Mystical Macrocosm (2010)

Băbăbăbăbăbăbăbăbăbăbăbăbă cât de mişto e ultimul album Inquisition! Nu ştiu ce-am făcut de-l ascult abia acum, dar ia-mă Doamne şi du-mă tare că Ominous Doctrines of the Perpetual Mystical Macrocosm mi-a reamintit cât de ca lumea poate să fie black metal-ul. Mă simţeam blazat şi eram "meh, black metal, prefer ceva cu mai multă substanţă", dar Inquisition s-au dus într-o altă galaxie, au căutat cea mai grim necropădure pietrificată şi de acolo s-au pişat pe mine şi pe întreaga mea existenţă de până acum.

Este un album foarte şmeker, mai ales dacă te gândeşti că este opera a doar doi gagii.  Ominous Doctrines of the Perpetual Mystical Macrocosm varsă peste tine torente nesfârşite de riff-uri disonante şi  hipnotice, iar tobele blastuie în neştire, dar alternează constant şi cu pattern-uri clasice, aproape ca pe heavy metal. Iar vocea lui Dagon este probabil una dintre cele mai originale voci din sfera asta: nişte croncăneli monotone, robotice şi reptiliene în acelaşi timp, care aduc întrucâtva aminte de vocea lui Abbath, doar că mai EXTREMĂ. 

N-are rost să mai continui. Ideea e că Inquisition au dat lovitura din nou cu încă un album de black metal cosmic, dar presupun că ar trebui să mă aştept la asta. Dagon şi Incubus fac muzică şmekeră din anii '90 încoace, iar  Ominous Doctrines of the Perpetual Mystical Macrocosm arată clar că nu au de gând să se oprească prea curând. Să le deie Dumnezeu sănătate!

Cel mai br00tal sandviş pe care l-am mâncat vreodată

Felii de mititei, cartofi prăjiţi, ceafă de porc feliată şi caşcaval, totul tras la tigaie şi regurgitat într-o lipie groasă şi fragedă aşternută cu brânză, roşii, condimente, ketchup şi muştar. Da, arată ca o borâtură pusă-n pâine, dar a fost delicios. INVOKE.

Fallujah - The Harvest Wombs (2011)

O singură privire aruncată copertei este de ajuns ca să-ţi dai seama că Fallujah fac parte din brigada trupelor moderne şi cool de technical death metal, stând în aceeaşi linie cu trupe precum Obscura, Anata, Augury sau Aeon of Horus. The Harvest Wombs este un album de debut care-ţi oferă exact ceea ce te-ai aştepta: o doză sănătoasă de death metal progresiv, caracterizat prin versuri despre cosmos, planete şi fenomene astrale, miliarde de riff-uri tehnice ameţitor de rapide care nu încetinesc aproape niciodată şi "dueluri" prelungite între cei doi chitarişti, mult hyperblasting, infuzii delicioase de jazz, solo-uri melodice şi o atmosferă sci-fi pregnantă, totul beneficiind, desigur, de o producţie de cristal, care permite tuturor instrumentelor să se afirme în egală măsură.

Mare lucru nu prea mai am de zis. Am început să mă obişnuiesc cu trendul ăsta recent de a cânta death metal futurist şi chiar mi-a plăcut mai tot ce am ascultat din zona asta. Fallujah nu fac excepţie şi, dacă vă plac trupele de care am zis mai sus, The Harvest Wombs este un album cel puţin la fel de mişto ca tot ce au scos ăia.

http://www.facebook.com/fallujahofficial

Midnight - Satanic Royalty (2011)

Meh, după cum se plângea şi Marco mai înainte, 2011 se apropie de sfârşit. A fost şi încă este un an extraordinar pentru toate lucrurile legate de metal. Este aproape incredibil cât de multe rahaturi super tari s-au lansat anul ăsta, iar eu nu am ascultat decât câteva din ele. Ce-i drept, în prima jumătate a anului, sau poate chiar mai mult, am ars-o exclusiv pe death metal din anii '90, luând la rând toate trupele importante ale genului şi unele bijuterii ascunse din underground. De fapt, poate că cei care ne urmăresc blogul de la începuturile sale îşi aduc aminte că misiunea mea era pur şi simplu de a-mi documenta călătoria prin death metal-ul oldschool.

În fine, cum ziceam, s-au lansat multe chestii marfă anul ăsta, iar eu am ratat multe dintre ele, aşa că luna decembrie o voi dedica în exclusivitate albumelor lansate în 2011.

Şi, desigur, nu aş putea începe decât cu albumul care a rupt baraka luna asta, şi anume Satanic Royalty, primul album full-lenght al golanilor de la Midnight. Albumul ăsta emană kvltness prin toţi porii şi nu-i greu să îţi dai seama de ce este pe buzele tuturor rocărilor în perioada asta: un melanj glamorous şi malefic de black metal clasic şi heavy/speed metal, plin de riff-uri mişto, refrenuri catchy, jeg satanic, piese cu titluri gen Rip This Hell, Black Damnation sau Lust, Filth and Sleaze şi o atmosferă de golăneală ocultă care-ţi merge fix la inimă - ce să nu-ţi placă?

Ah, şi logo-ul ăla făcut în Paint este suprem.

Penis Force Commando

Postul ăsta băşit este doar ca să semnalez faptul că există o trupă de pornogrind care se cheamă Penis Force Commando, ai cărei membri se autointitulează 6-Speed Coitus Dildo Transformer (chitară, bass), respectiv Vacuum Fetish Legioner (voce, tobe). Au şi un demo de o piesă, pe care îl găsiţi aici.

Asta-i tot. Bună seara.

Speedwolf - Ride With Death (2011)

Dacă eşti fan Motörhead şi nu cauţi albumul ăsta, să te fută toţi caii. Speedwolf cântă heavy metal/speed metal/rock'n'roll/punk/pizdamăsii rapid, sloppy, murdar, alimentat cu alcool şi benzină şi este mai in your face ca Vin Diesel în filmul ăla.

Ăsta-i tot review-ul.

Run Right Back

În timp ce Chester descarcă manele pe ascuns de pe tot felul de site-uri, eu aştept cu mâna în pantaloni El Camino. Iar ei ce fac? Mă chinuie şi mai tare cu un alt single:



Dracu' să vă ieie.

Mafia Manelelor

Mi-am învins în sfârşit lenea şi m-am luat de gât cu iTunes Store, care refuza să se încarce pe PC-ul meu. După o singură linie tastată în Command Prompt şi un restart, iTunes şi-a dat drumul, ca să mă exprim interesant, şi mi s-a afişat în toată minunăţia lui. După ce am downloadat câteva podcasturi gratuite (pe care încă nu m-am prins cum să le sincronizez pe iPod), am început să browsuiesc aiurea după muzică.

Şi aşa am descoperit că iTunes Store geme de manele. De la compilaţii cuprinzătoare până la albume complete cu Vali Vijelie, dacă ai 8,99 euro pentru un album sau 0,99 euro pentru fiecare melodie în parte, poţi să-ţi chemi târfele să danseze pe masă în ritmuri de manele fără să fie nevoie să te duci la tarabele de la gară sau de la Marvimex.

Eu, unul, îi primesc cu braţele deschise pe invadatorii noştri talentaţi.

Blasphemophagher - The III Command of The Absolute Chaos (2011)

Păi hai să celebrăm nouă înfăţişare a minunatului blog cu nişte blackened death metal din Italia.


Blasphemophagher fac parte din armata numeroasă a Nuclear War Now! Productions şi cântă exact genul de muzică pentru care este recunoscut label-ul: un aliaj jegos şi raw de black metal, death metal şi nişte thrash metal, extrem de intens şi de violent. Cu siguranţă nu este pentru toată lumea şi nu mă aşteptam să-mi placă cine ştie ce, dar am fost surprins să constat că m-au captivat gravone toate piesele lor centrate în jurul apocalipsei nucleare care paşte planeta asta de ceva ani încoace. Blast beats necruţătoare, un vocalist dement şi malefic care rage fără control şi nişte riffăială scârboasă care să-ţi strice iremediabil ziua. SE SIMTE MIŞTO.

Şi, ca să vă convingeţi că nu-i de glumă cu Blasphemophagher (trebuie să dau copy-paste de fiecare dată la nume pentru că nu reuşesc deloc să-l scriu fără greşeli lol), aflaţi că italienii ăştia nemernici îşi zic Necrovomiterror, Atomic Incinerator of Necronuclear Collapse & Plutonium Winds şi R.R. Unholy Bastard & Phosgene Wargas. Dacă astea nu-s nume vltrakvlt, demne de nişte barbari postapocaliptici obsedaţi de fizică nucleară, nu ştiu ce sunt.

X-TREME MAKEOVER

A venit iarna şi ne-am împrospătat blogul cu un nou look, alb ca zăpada. Acuma că ne-am luat un pitic de pe creier, ar fi bine să mai şi postăm ceva. M-ai auzit, Chester?


Ia du-te mă tu la scara ta, hai. Valea de-aici.

Acid Witch - Stoned (2011)

Începusem acum câteva luni să vorbesc pe rând despre toate release-uri Acid Witch, dar, cumva, am fost distras şi m-am abătut din drum, aşa că cel de-al doilea album full-lenght al trupei, Stoned, a rămas pe dinafară. Am venit să-mi îndrept greşeala.

Acid Witch au fost o mare surpriză pentru mine şi m-au vrăjit instantaneu cu death/doom-ul lor puturos, devenind imediat una din trupele mele preferate. Asta pentru că sunt una din acele trupe care sunt în stare să-şi susţină artwork-urile demenţiale cu muzică la fel de bună. Witchtanic Hellucinations m-a încântat peste măsură cu orgia sa dementă de riff-uri zdrobitoare, clape cheesy, soloaie psihedelice şi death grunts, iar cele două EP-uri care i-au urmat, Witch House şi Midnight Mass, n-au făcut decât să-mi alimenteze şi mai tare pofta sălbatică de mai mult, pentru că în total numărau doar cinci piese.

Evident că eram mai pofticios decât un copil gras într-o cofetărie atunci când am auzit că Stoned s-a lansat în sfârşit, cândva prin iarna acestui an. Exact cum îmi doream, albumul se deschide cu o introducere fantastică, bazată pe sintetizator şi sample-uri vocale ale unui nene care vorbeşte despre credinţa satanică sau ceva de genul. Satanic Faith îşi face minunat treaba, deschizând imediat apetitul pentru muzica ce va să fie. Albumul explodează apoi pur şi simplu cu acordurile piesei Witchfynder Finder, o bucată supercatchy care vorbeşte despre vânătorul de vrăjitoare Matthew Hopkins într-un mod nu foarte afectuos:

I search the name of Hopkins
When our paths cross cross, I'll take away his life
 I'll bash his fucking skull in and scalp him with my knife!


Witchfynder Finder este probabil piesa mea preferată de pe Stoned, alături de infecţioasa Stoned to the Grave, care pur şi simplu te imploră să răcneşti SHE WAS STONED! TO THE GRAVE! alături de vocalistul Slasher Dave, şi If Hell Exists, blagoslovită cu un riff principal care mă face să-mi jupoi faţa. Ah, şi presupun că merită menţionată şi Metal Movie Marijuana Massacre, pentru titlu şi pentru forţa cu care evocă plăcerile simple ale vieţii. 

Din păcate, simt că Stoned este cu câteva trepte sub albumul de debut al trupei. Majoritatea pieselor sunt un pic cam prea lungi pentru binele lor şi ajung deseori în punctul în care-mi doresc să se termine odată şi să înceapă următoarea piesă. Sunt convins însă că asta este şi din cauză că a dispărut o mare parte din nebunia cântecelor de pe Witchtanic Hellucinations. S-au cam dus schimbările de tempo, numeroasele lead-uri trippy, zbieretele de vârcolaci, râsetele de cotoroanţe, secvenţele strălucite de sintetizator sau bolboroselile de cazan. Stoned pare un album mult mai restrâns, mult prea cuminte şi, deci, cam plictisitor. E ca şi cum cineva i-ar fi ţinut pe membrii trupei în lese şi i-ar fi tras violent de gât de fiecare dată când încercau să facă ceva interesant, inhibându-i şi forţându-i să nu ofere foarte multe lucruri în afară de câteva riff-uri mişto. Până şi producţia mi se pare mai slabă pe Stoned, fiind cam murdară şi "împrăştiată".

Cu toate acestea, Stoned nu este un album prost. Are cu siguranţă momentele lui plăcute, deşi nici pe departe la fel de multe ca Witchtanic Hellucinations. Este puţin îngrijorătoare direcţia în care a luat-o trupa. Nu cred că-i niciodată de bun augur să vii cu un al doilea album care-i mai slab decât debutul. Unii dau vina pe plecarea lui Lasse Pyykkö (Hooded Menace, Claws, Vacant Coffin) din trupă, fiind de părere că el era nucleul creator şi că, fără el, Shagrat şi Slasher Dave sunt cam pierduţi. Aşa ceva este inadmisibil şi eu declar că încă am încredere în cei doi golani.

"Do you wanna live forever?", întreabă Acid Witch pe una din piese, după care ne invită să ne alăturăm lor pentru eternitate. Sunt tentat să răspund afirmativ acestei invitaţii, dar doar dacă viitorul album va fi cel puţin la fel de şmeker ca Witchtanic Hellucinations. Dacă nu, pot să se ducă fix la dracu'.

Agoraphobic Nosebleed - Make a Joyful Noise (2011)

Agoraphobic Nosebleed au lansat un album de sărbători. 11 piese în patru minute, futu-i da! În sfârşit, pot să-mi petrec Crăciunul mâncând sarmale şi cozonac şi ascultând grindcore festiv despre cum se droghează Moşul şi despre declinul industriei muzicale.

HO, HO, FUCKING HO, WHAT A CROCK OF SHIT

10.000

Ar fi fost total necuviincios din partea mea să nu zic câteva cuvinte cu ocazia acestui eveniment.

Precum un boschetar care se simte rege când găseşte 1 leu pe jos, aşa şi noi suntem extrem de entuziasmaţi de atingerea acestui număr magic. Ştim că suntem isignifianţi, dar pula dacă o să ne lăsăm intimidaţi. Suntem în creştere şi cu ochii pe voi.

În fine, mulţumim tuturor pentru suport, vizualizări, critică şi alte d-astea. Suntem bucuroşi că vă place ceea ce facem, iar în continuare ne vom strădui să ne îmbunătăţim şi să punem la fel de mult suflet în articolele noastre ca până acum.

10.000

Ieri am atins numărul magic de 10.000 de afişări de pagină, dar n-am zis nimic că eram prea ocupaţi să ne certăm într-un bar despre cine e cel mai poponar dintre The Elder Scrolls: Skyrim şi Starcraft 2. wat?

Dorim să le mulţumim tuturor vizitatorilor noştri (mai ales celui care intră de pe iPad, rock on dude!), celor care se obosesc din când în când să mai lase câte un comentariu şi celor pierduţi în lanul de secară. Suntem recunoscători pentru sprijinul vostru şi pentru că intraţi să citiţi porcăriile inutile despre care debităm noi aici.

Pax.

Nunslaughter - Hex (2007)

Nu prea ştiu despre ce pterozauri şi dinţi de rechin fosilizaţi tot croncăneşte Marco acolo, dar ştiu că azi m-am trezit cu o poftă nestăvilită de Nunslaughter. Presupun că a fost una din acele zile băşite de toamnă când urăşti tot şi pe toată lumea, când nimic nu intră mai la fix decât nişte blackened death metal satanic produs de maeştrii genului. Americanii de la Nunslaughter detestă şi dispreţuiesc toate aspectele religiei, fie că este vorba despre riturile şi sărbătorile creştine, despre figurile biblice proeminente sau despre numeroşii adepţi ai lui Hristos.

Aşa că, de prin 1987 încoace, produc muzică plină de ură întru slava ghiavolului. Este complet retardat şi neverosimil câte split-uri şi EP-uri au putut să cace oamenii ăştia. Nici măcar n-o să încerc să număr câte release-uri au lansat pentru că pare o sarcină herculeană şi probabil ai avea nevoie de prea mult timp pentru asta. Dar, de fiecare dată când mă apucă pofta de Masacrudemăicuţe, Hex este albumul spre care mă întorc invariabil. Asta probabil din cauză că pe Hex sunt şlagărele pe care eu le asociez cel mai îndeaproape cu Nunslaughter şi pe care le ascult de fiecare dată cu aceeaşi plăcere. Fiecare minut al albumului aduce cu sine ceva memorabil, fie că este vorba despre groove-ul infecţios al piesei Unbaptized, despre ţipătul cu care începe To Defile, despre versurile catchy ale piesei care dă numele albumului (Take thine enemy, take him smite / Break and scorn him in the night / Oh Lucifer, shining star / Touch him, burn him from afar) sau despre (deja) clasicele I Hate Christians şi Smell the Burning Churches. Am ajuns să iubesc vocea aspră, dar inteligibilă a vocalistului Don of the Dead, riff-urile simpliste, dar ritmate şi contagioase şi compoziţiile rudimentare, însă eficiente ale pieselor.

Da, recunosc, mă simt confortabil când ascult Hex. Îi ştiu toate colţurile, cunosc îndeaproape toate piesele, fredonez adesea versurile - într-un cuvânt, îmi este foarte familiar. De aceea mă întorc, invariabil, la el, cam la fel cum obişnuiam să mă întorc la câteva cărţi care mi-au plăcut în mod deosebit şi pe care le reciteam de o mie de ori la lumina chioară a unei lămpi pe moarte. N-o să fiu în stare să parcurg în veci catalogul gigantic al celor de la Nunslaughter (şi nici nu cred că vreau), dar mă simt bine ştiind că, orice-ar fi, Hex nu este niciodată prea departe.

Doamne Dracu-ajută!

Kasabian - Velociraptor !

În timp ce .chester dormea prin metrourile jegoase din Bucureşti şi lustruia pantofii burghezilor pentru 10 bani (nu-l credeţi, n-a fost la concert, a luat un insuficient la religie şi a fugit de acasă de frică), eu stăteam la căldurică în casă şi mă uitam pe net să văd ce albume mişto de anul ăsta am ratat. Pentru că, ştiţi şi voi, orice publicaţie care se respectă trebuie să fie prezentă la sfârşit de an cu un top 10 sub aripioară şi pronosticuri pozitive/negative pentru anul următor. Iar eu abia daca am recenzat vreo 3 albume de anul ăsta. Aşa că băgăm mare.

Kasabian este o componentă crucială a industriei muzicale actuale. Puteţi să nu mă credeţi, dar nu s-a schimbat aproape deloc în atâţia zeci de ani – continuă să fie echivalentul unei fete mari care se înconvoaie la auzul cuvântului ’coaie’. În condiţiile astea, Kasabian apar ca 4 malaci care nu se sfiiesc să zică cele mai mari absurdităţi cu feţe serioase, fără să le pese de eventuale consecinţe şi efecte asupra imaginii lor. Fără îndoială, lumea ar fi extrem de plictisitoare fără ei.




Întrebat de însemnătatea titlului, Serge a dat următorul răspuns : “Velociraptors used to hunt in packs of four. They were the rock’n’roll band of the dinosaurs.” Înainte să aruncaţi cu noroi în el titlul este o aluzie inteligentă la adresa trupei. Cum velociraptorii n-au fost decât nişte maimuţoi împănaţi de mărimea unor câini, şi nu maşinile de ucis din Jurassic Park şi alte documentare despre dinozauri, nici membrii Kasabian nu sunt nişte neadertali idioţi care îşi scarpină capetele cu bâtele. De fapt, sunt mult mai inteligenţi decât crede lumea.

Dar asta a fost despre personalitate, şi nu despre muzica lor, care până la acest ultim album ar putea fi cu indulgenţă catalogată drept ‘’mediocră’’ . Cu excepţia câtorva melodii precum Empire, Club Foot şi Underdog, Kasabian n-a fost decât una din multele trupe indie de umplutură care au încercat să se impună dar n-au reuşit.
Aşa că mare mi-a fost surpriza după ce am ascultat Velociraptor! Pe bune, nu mi-a venit să cred, am verificat de o mie de ori dacă nu cumva torrentele făceau mişto de mine şi era vorba despre vreo altă trupă. Nu-i aşa că vă creşte speranţa în lumea asta rea când o trupă de caca se transformă brusc într-una super tare?

Velociraptor! , ca un tot, este un album extrem de versatil care se joacă cu o grămadă de stiluri şi de ritmuri. Este ca un copil talentat cu ADHD care-ţi desenează un Van Gogh în 5 minute, se ridică şi-ţi construieşte Notre Dame-ul. Este o mare schimbare faţă de albumele precedente, care erau mai liniare decât jocurile despre care scrie .chester pentru o publicaţie pe care n-o voi menţiona aici (suntem peste tot). Au găsit o formulă prin care să comprime tot ce-ţi place la Led, Rolling Stones şi Radiohead fără a-şi pierde din originalitate.

Spun asta pentru că pe tot parcursul albumului, tobele sună 100 % Bonzo, liniile melodice sunt pe alocuri halucinante şi haotice, în stil Radiohead, iar elementul ludic, oldschool, tipic Rolling Stones este atotprezent. Let's Roll Just Like We Used To este o melodie James Bond în stil Last Shadow Puppets, Velociraptor este o piesă de electro-rock pe care să te rupi în figuri , Goodbye Kiss este o baladă pop-rock în genul ălora pe care o vezi pe maică-ta plângând uitându-se la pozele ei de nuntă, şi Days Are Forgotten, aka melodia aia pe care o ştii dintr-o reclamă la vreo maşină căreia nu-I reţii niciodată numele. Mai este şi Neon Neon , o melodie contemplativă asupra trecerii anilor. Cu alte cuvinte, avem un album care sună în toate felurile, modern, oldschool, pretenţios, însă fără a rezulta într-o ciorbă bălbâită şi convulsivă. Oricât de amestecate ar fi toate astea, tot par a avea o legătură şi o anumită cursivitate.

Însă spuma albumului este producţia, realizată de hip-hoapărul Dan the Automator, care s-a ocupat şi de căcăciosul lor album precedent, West Ryder Pauper Lunatic Asylum . Pe lângă elementul dansant introdus probabil din inerţia domeniului lui muzical, avem şi nişte instrumente exotice, precum gonguri, chitare arăbeşi şi orgi . Inserate la momentul potrivit, se potrivesc perfect cu liniile melodice şi le conferă acel iz eclectic pe care cu toţii îl iubim.

Ce să mai zic, surpriză mare, şoc, tribune în delir. Acum câteva luni nici nu îndrăzneam să cred că Kasabian o să devină relevanţi, dar uite că s-a întâmplat. Din acest moment, jur să nu mă mai las vreodată dominat de prejudecăţi şi că o să acord fiecărei trupe o şansă. Doar trăim într-o societate liberă, tolerantă, unde nimeni n-ar trebui judecat după aparenţe şi oricine are dreptul la critică obiectivă.

Bine, Coldplay oricum au fost şi o să fie pentru totdeauna de căcat…

Show Review - Venom @ Arenele Romane

Pozele-s făcute de mine cu un săpunel trist. PROBLEM?

După ce am ratat concertul Sodom de pe 5 noiembrie şi am realizat că ăsta e cam singurul concert pe 2012 care va fi interesant pentru mine, am decis că trebuie neapărat să ajung să-i văd pe moşnegii britanici. Orice-ai spune, Venom este un mod foarte bun de a încheia propria activitate concertistică de anul ăsta (care a fost slăbuţ tare din punctul ăsta de vedere, cred că singurul eveniment notabil a fost că i-am văzut pe Melechesh la Bucureşti).

Aşa că, după o zi de sâmbătă petrecută la Muzeul Grigore Antipa, minunându-mă la gândaci şi bebeluşi morţi şi făcând glume penibile cu "UITE-O PE MAICĂ-TA HĂHĂ" în faţa dioramelor cu maimuţe, precedată de o perioadă îndelungată de şedere la KFC şi de o vizită semidezamăgitoare la tRock, m-am urnit pe la 5.30 seara în metrou, către Arenele Romane. Habar nu aveam cum să ajung, dar în metrou am observat un tip ras în cap care purta un tricou cu Benediction, aşa că am decis să mă ţin după el 5 staţii de metrou şi încă 15 minute pe jos. Abilităţile mele de detectiv şi maestru al urmăririi au dat roade şi am ajuns în siguranţă la Arene. Îi rămân îndatorat tipului cu Benediction.

Înăuntru, cald şi bine. Cortul încălzit a fost fix ce trebuie: nu era nici prea cald înăuntru, dar nici prea frig, ci tocmai bine ca să-mi las geaca la garderobă şi să mă fâţâi de colo-colo în tricoul meu de hipster cu Ghost. Barul era rezonabil de bine aprovizionat, cu vreo patru beri diferite (inclusiv Silva brună şi nu mai ştiu ce nefiltrat) şi longdrinks, aşa că mi-am luat o berică şi am început să stau degeaba, încercând să adopt o postură cât mai grim şi mizantropică, în aşteptarea primei trupe ce avea să presteze în acea seară.

Apa Sâmbetii

Singurul lucru pe care îl ştiam despre Apa Sâmbetii este că vocalistul lor are un păr superb şi că obişnuieşte să cânte topless, dar au fost foarte ok. Muzica lor este un melanj experimental de death metal şi black metal, cu puternice accente melodice şi growling vocals. Vocalul a interacţionat destul cu publicul nu foarte numeros, prezentând fiecare piesă în parte şi şoptind la un moment dat foarte frumos "Ooooopiuuummmmmm". Ce să zic, mi-au plăcut, deşi par genul de trupă care se descurcă mult mai bine atunci când cântă într-un club. Setul lor a fost surprinzător de scurt, însă, şi nu m-ar fi deranjat să mai rămână preţ de câteva piese. Oricum, le doresc mult succes în continuare.

Kistvaen

Eram destul de interesat să-i văd pe Kistvaen, mai ales că am auzit odată că au de gând să se oprească din concerte pentru o vreme ca să facă nu ştiu ce. Nu am avut niciodată foarte multe detalii, aşa că de fiecare dată presupun că fiecare concert Kistvaen este şi ultimul. Evident, în contextul Venom, black metal-ul depresiv pică cam ca nuca-n perete şi s-a dovedit că nu prea am avut dispoziţia necesară pentru a audia piese black metal lungi şi atmosferice, chiar dacă vocalistul punea mult suflet în prestaţia lui. Ca un om de nimic ce sunt, am stat doar la vreo două piese, după care am ieşit pe afară să îngheţ la o bere alături de brigada constănţeană prezentă la eveniment. Data viitoare o să mă străduiesc mai mult :( Merită însă menţionat că au cântat exclusiv piese noi, care vor apărea pe un viitor album. 


Mediocracy

M-am întors congelat în super cortul încălzit exact la timp, căci Mediocracy tocmai începeau primele acorduri. M-am repezit în faţa scenei, gata să savurez show-ul lor - şi show a fost, să moară familia Căluţu! Mixul lor sălbatic de hardcore, crustăraie şi sludge metal a fost exact ce aveam nevoie ca să-mi pună din nou sângele în mişcare, iar bucureştenii au dat dovadă de o energie extremă, electrizând publicul. Chitariştii m-au rupt pe genunchi cu riff-urile lor haotice şi cu solo-urile fantastice (şi l-am observat cu încântare pe Costin Chioreanu la rhythm guitar), iar solistul Viez nu a stat o clipă locului, sărind, alergând încoace şi-ncolo şi zbierând ca un descreierat pe tot parcursul recitalului. Nota 10 la prezenţă scenică, mai ales că a încălcat cu candoare spaţiul intim al celor din public şi i-a invitat să zbiere alături de el în microfon. Per total, show-ul celor de la Mediocracy a fost splendid şi şi-au mai câştigat un fan. Singurul lucru care a umbrit experienţa mea a fost un nene de lângă mine, care venise împreună cu copiluţul lui de cinci sau şase ani, îmbrăcat cu puloveraş şi căciuliţă. Era dureros de evident că micuţul nu se simţea deloc bine, că nu înţelegea ce se petrece pe scenă şi că se plictisea de moarte. Tatăl l-a întrebat la un moment dat dacă s-a plictisit, la care băieţelul a dat amărât din cap în semn că da. Drept urmare, nenea a scos un "hăhă", după care a plecat să-şi mai ia o bere. Am fost adânc mâhnit de suferinţa ghindocului şi m-am întrebat îndurerat de ce ţi-ai aduce copilul într-un asemenea loc. :(

Venom

Show-ul excelent al celor de la Mediocracy a setat perfect atmosfera pentru anticipata sosire a britanicilor de la Venom, care şi-au făcut intrarea - cum altfel? - pe acordurile piesei Black Metal. Din păcate, doar pe acorduri, pentru că vocea lui Cronos nu s-a auzit deloc pe parcursul primei jumătăţi a piesei, dar publicul a fost la înălţime, livrând zgomotos şi prompt versul clasic LAY DOWN YOUR  SOULS TO THE GODS ROCK'N'ROOOOOOOOOLLLLLLLL!!! Sonorizarea a lăsat mult de dorit pe tot parcursul prestaţiei trupei, fiind foarte "zgomotoasă" şi neclară.
Sigur, se poate argumenta că Venom n-au fost niciodată o trupă care să sune limpede ca un pârâu de munte, dar ar fi frumos să poţi înţelege mai mult din concert. Mai mult n-o să zic, însă, pe marginea acestui subiect, pentru că ceea ce a contat cu adevărat a fost faptul că moşnegii au cântat cu multă plăcere şi cu un entuziasm evident, oferind tuturor celor prezenţi un show de zile mari. Cronos arată spectaculos în carne şi oase, acoperit de ţepi şi purtând un sfert de tricou, iar ţeasta lui semispână este absolut glorioasă. 

Rage arată în continuare ca fratele geamăn al lui Oliver Riedel de la Rammstein, iar Dante a făcut prăpăd în spatele setului de tobe, uimindu-mă cu tot soiul de giumbuşlucuri şi izbind în tobe de parcă n-ar fi fost ale lui. Setlist-ul a mulţumit, cred, pe toată lumea, rocării cântând numeroase şlagăre consacrate (“Bloodlust/Black Flame/Bloodlust”; “Straight to Hell”/Welcome to Hell/Calm Before the Storm/Krakin’Up/Ressurection/Evil One”; “Possessed/Countess Bathory/Seven Gates of Hell/Possessed; “At War with Satan/Too Loud for the Crowd/Nightmare/Rip Ride/At War with Satan), dar şi câteva compoziţii în premieră de pe viitorul album, precum Hail Satanas, Nemesis sau Hammerhead. După cum am spus, publicul a fost la înălţime şi i-a întâmpinat pe britanici cum se cuvine. A fost un mosh pit energic în care m-am bălăcit de mai multe ori (şi am căzut doar o dată, iar atunci am aterizat pe un tip gras dezbrăcat), ceva crowd-surfing la care a participat şi solistul de la Carpatica (din fericire, nu şi-a mai prins părul în nimic de data asta, pffffchhtpfffcchchthtt), multe răcnete, multe semne diavoleşti îndreptate către trupeţi şi multe scandări ale numelui trupei. Venom n-au rămas nepăsători şi s-au întors pentru două bis-uri, întâi cu Pedal to the Metal şi In League with Satan, iar mai apoi cu clasicul Witching Hour. S-au retras în cele din urmă în uralele nestăvilite ale mulţimii, iar eu m-am retras în căutarea unui taxi nocturn.

Per ansamblu, a fost un concert foarte şmeker şi a meritat din plin să îndur după aceea trei zile de surzenie şi câteva vertebre deraiate în urma violenţelor din moshpit. Singurele puncte negative au fost, după mine, sonorizarea şi lipsa unui stand de merchandise (sau poate era, dar era foarte bine ascuns). Multe mulţumiri trupelor şi lui Coro, care i-a adus încoace. Am auzit prin gangul unde stăteau golanii de Constanţa nişte zvonuri malefice despre un posibil concert Asphyx în România, ceea ce mă face să privesc cu speranţă la viitor. Altfel, din punctul ăsta de vedere anul 2011 s-a terminat pentru mine, cel puţin în ceea ce priveşte concertele mari.