Cunoştinţele mele legate de hip hop se reduc la Kazi Ploae, Specii şi puţin Necro ici-colo, deci probabil că sunt cea mai puţin competentă persoană care să scrie... orice despre hip hop. În plus, postarea asta vine cam la spartul târgului, pentru că mixtape-ul ăsta face ravagii în underground şi-n hipsterime de câteva luni încoace, dar hei, niciodată nu e prea târziu pentru un malenki pic de ultraviolenţă sonică.
Şi ultraviolenţă este, căci Exmilitary abordează o estetică lo-fi, jegoasă, cu un aer industrial, arborând nişte beat-uri dure, extrem de grele şi abrazive, care nu au nici măcar un gram din glam-ul hip hop-ului penibil pe care-l vedeţi voi pe mtv. Percuţia este relativ minimalistă şi vine însoţită de tot felul de zgomote industrialo-cibernetice, rupte-n paişpe şi fragmentate, motiv pentru care o să mă arunc şi-o să afirm că termenul glitchy se poate alătura fără probleme adjectivelor care descriu Exmilitary. Asaltul este completat de rimele demente ale lui MC Ride, un nemernic sadic care-şi latră versurile cu o ferocitate şi o intensitate de neimaginat, ce aduc materialul pe teritoriul muzicii extreme. This shit will fuck you up, frăţică.
Adăugaţi la asta şi videoclipurile mega lo-fi, ce par filmate cu camera unui telefon care a văzut mult prea multe la viaţa lui (şi-s convins că videoclipurile sunt motivul principal pentru care hipsterii au sărit într-o secundă pe albumul ăsta) şi o să obţineţi o muzică violentă şi intimidantă, care necesită puţină răbdare şi o minte deschisă, dar care oferă o recompensă pe măsură. Eu am sărit în căruţa Death Grips şi nu m-am mai uitat înapoi.
Şi, pentru că oamenii se pişă din vârful bradului pe bani şi mainstream, Exmilitary se poate descărca gratuit de pe site-ul oficial, unde puteţi vedea versuri, videoclipuri şi alte cele.
Get broke by the street like blood stained glass - yah
Choke on these nuts til the very last - yah
Gore Metal este albumul full-lenght de debut al californienilor de la Exhumed, lansat în 1998 după aproape un deceniu de scuipat casete demo şi split-uri cu alte trupe. Acesta este albumul care constituie încoronarea şi definirea clară a muzicii celor de la Exhumed: un mutant perfect din toate punctele de vedere, rezultat din încrucişarea death metal-ului old-school şi a grindcore-ului pur propovăduit de Carcass.
Necromaniac dă tonul unuia din cele mai grele şi feroce albume deathgrind lansate vreodată şi este o descriere destul de precisă a lucrurilor cu care te vei confrunta pe tot parcursul albumului. Riff-urile sunt cumplite, eviscerante, cu un ton foarte mişto şi extrem de crunchy. Secţiunea ritmică este devastatoare, cu un bassist dement căruia i se rupe cureaua de la bass în timpul concertelor (lucru care nu-l incomodează absolut deloc) şi un baterist care-şi torturează fără milă tobele, blast beat-urile fiind la ordinea zilei. Cei doi vocalişti se completează foarte bine unul pe altul: chitaristul Matt Harvey scoate nişte zbierete fantastice şi este în stare să cânte versuri gen "şase saşi în şase saci" fără a-şi pierde nicio secundă ritmul sau tonul vocii, în timp ce bassistul Ross Sewage (Ghoul, Impaled) îl acompaniază cu nişte vocalize extrem de joase şi practic neinteligibile. Cele două stiluri vocale alternează constant pe întreaga durată a discului, creând o senzaţie de dinamism. Şi cântecele în sine sunt destul de party-groovin' aşa, ideale pentru moshing sălbatic şi spitalizare de durată.
Cu titluri de piese precum "Vagitarian II", "Casketkrusher", "Deadest of the Dead", "Open the Abscess" sau "Limb from Limb", este clar că Exhumed abordează un concept liric ce gravitează în jurul a orice este AŞA DE BR00TAL CĂ O SĂ OMOR!!! Şi coperta este un indicator rezonabil cu privire la conţinutul albumului: drujbe, maţe, oase, sânge şi o căpăţână înfiptă în cuptorul cu microunde, doar pentru lulz. Există şi câteva sample-uri care contribuie la atmosferă, dar Exhumed preferă să lase muzica să fie principalul punct de interes al trupei, spre deosebire de alţii, care se chinuie doar să înghesuie cât mai multe fragmente din filme horror obscure în fiecare piesă.
Gore Metal este un debut de excepţie al unei trupe de excepţie, care, pe măsură ce au trecut anii, nu s-a abătut prea mult de la calea muzicală pe şi-a ales-o şi pe care a bătătorit-o printr-o discografie măricică. Vorbind de deathgrind, Exhumed sunt unii din cei mai de seamă reprezentanţi ai genului: sunt talentaţi, nu se iau prea mult în serios, sunt obsedaţi de scârboşenii şi, mai presus de toate, sunt capabili să creeze piese memorabile, care-ţi rămân înfipte în cap ani şi ani.
Vroiam de foarte mult timp să bag nişte Frightmare, un proiect în care este implicat şi celebrul Maniac Neil (Blood Freak, Lord Gore). Auzisem numai lucruri bune despre el, iar aseară mi-am luat în sfârşit inima-n dinţi şi-am dat play la nenorocirea asta. Bringing Back the Bloodshed este cel de-al doilea album Frightmare. Trupaeste asemănătoare din multe puncte de vedere cu Blood Freak, combinând trei sound-uri majore (death metal, thrash metal şi grindcore) într-un singur pachet extrem de atractiv. Combinaţia de elemente este extraordinară, pentru că primeşti ce-i mai bun de peste tot: tremolo riffing-ul sinistru al trupelor de death metal clasice, chităreala rapidă şi crunchy a thrash-ului şi nebunia totală a grind-ului, toate stropite din plin cu cu fascinaţia obsesivă pentru filmele horror de categorie B. Chitariştii sunt extrem de abili, fiind capabili să înlănţuiască fără efort o tonă de riff-uri super tari şi să scoată din ei nişte solo-uri absolut superbe. Bateristul este unul din acei instrumentişti care a învăţat că blast beat-ul nu este soluţia tuturor problemelor şi care este în stare să fie imaginativ cu liniile de tobe. Acestea, per total, sunt realizate cu foarte mult bun gust şi sunt perfect balansate în mix. Secţiunea de ritm este completată în mod fericit de bassist, care scuipă nişte linii foarte faine.
Vocile sunt unul din departamentele în care Frightmare strălucesc. În loc să ia ruta plictisitoare a unui vocalist fără pic de gamă vocală care instaurează o monotonie oribilă, toţi cei patru membri ai trupei se ocupă de voci. Diversitatea vocală este uimitoare: growl-uri death metal, zbierete sălbatice, mârâituri guturale, chiar şi ocazionalul pig-squeal - de toate, pentru toţi!
Cu toate sunetele astea demente perindându-se frenetic unul după altul, Bringing Back the Bloodshed este un album extrem de dinamic, care nu-ţi oferă nicio clipă de răgaz. Toate piesele sunt extrem de faine şi-mi este greu să aleg care-s preferatele mele, pentru că, deşi nu ştii niciodată ce riff sau ce voce o să-ţi sară în cap de după colţ, există o constantă - calitatea. Întregul album este solid de la un cap la altul.
Bringing Back the Bloodshed reuneşte toate calităţile genurilor pe care le combină cu atâta măiestrie şi este unul din acele albume megadistractive, ale cărui riff-uri feroce şi versuri amuzante or să-ţi rămână pe veci în cap. Mie-mi cam pare rău că abia acum am ascultat Frightmare şi că au scos numai două albume. Sper că Bringing Back the Bloodshed nu este sfârşitul activităţii Frightmare, pentru că sunt una din cele mai faine trupe ale genului şi ar fi păcat ca teroarea lor muzicală să se oprească aici.
Au trecut patru ani de la apariţia albumului Multiplex Massacre, iar în timpul ăsta Blood Freak au copt mizeria asta oribilă pe nume Mindscraper, pe care l-au lansat prin intermediul label-ului Willowtip, gazdă a unor trupe foarte şmekere precum Macabre, Necrophagist, Magrudergrind sau Impaled.
Întâi şi întâi, trebuie neapărat să remarcăm că Maniac Neil (Whore, Frightmare, Lord Gore) este un overlord măreţ, o adevărată maşinărie umană de borât deathgrind de calitate, precum şi una din vedetele incontestabile ale scenei de metal extrem. Trupele în care activează sunt toate relativ faine, dar Blood Freak mi se pare cea mai balşoaie din toate. Este aproape incredibil cât de awesome sunt cele trei albume lansate înainte de Mindscraper. De prima dată când am făcut cunoştinţă cu muzica lor, am fost asaltat de blendul lor de death metal, grindcore şi thrash metal, asezonat cu cele mai demente voci pe care le-am auzit vreodată şi cu solo-uri care ar putea scula morţii din morminte.
Vorbesc cu veneraţie de Blood Freak, şi poate că tocmai din cauza asta am fost dezamăgit de Mindscraper. Mi se pare că a dispărut o mare parte din senzaţionalul acestei trupe, pentru că riff-urile nu mai sunt nici pe departe la fel de catchy, solo-urile s-au redus în mod drastic, atât ca număr, cât şi ca intensitate, iar faptul că piesele sunt mai lungi (3-5 minute) scoate în evidenţă toate aceste aspecte negative. Ceea ce simt când ascult Mindscraper nu se mai poate descrie ca “bucurie” sau “entuziasm nemărginit”, ci poartă un nume mult mai cumplit – plictiseală. Nu credeam s-ajung vreodată să folosesc un asemenea cuvânt oribil atunci când vorbesc despre Blood Freak, dar iată că s-a ajuns şi aici.
Nu este un album prost, dar nu se ridică nici pe departe la nivelul impus de Sleaze Merchants sau Multiplex Massacre, ci pare mai mult o imitaţie regretabilă, fără sare şi piper.
Hăhăhăhăhăhă, Blood Freak. Îi iubesc pe Blood Freak. Ştiu să facă trei chestii bune în special (riff-uri excelente, zbierete sălbatice şi solo-uri distrugătoare), iar aceste trei chestii, combinate, rezultă într-o orgie dementă de headbanging goodness.
Blood Freak se dedică exclusiv unei tematici inspirate de filmele horror/gore/slasher/exploitation/whatever ale anilor ’70-80 şi sunt complet şi irecuperabil dependenţi de ele, după cum mărturisesc chiar ei. Fiecare piesă a lor este un carnaval dement de riff-uri death-thrash rapide şi extrem de catchy, growls sălbatice şi zbierete a la Turkey Monster şi nişte solo-uri extraordinare, care fac exact ceea ce ar trebui să facă un solo, adică să îmbunătăţească masiv cântecul. Singura chestie de care m-aş putea plânge este că, de cele mai multe ori, solo-urile sunt prea scurte şi prea awesome. Nu poţi să ai un solo atât de awesome care să dureze atât de puţin! Silly Blood Freak!
Toate cântecele lor au calitatea de a te apuca strâns de coae şi de a-ţi capta integral atenţia. Rareori îţi oferă momente de respiro, în majoritatea timpului fiindu-ţi imposibil să rămâi indiferent la torentul de răcnete şi riff-uri care te asaltează nemilos până când nu-ţi mai rămâne nimic de făcut decât să te laşi dus de val.
Umorul este o altă calitate a acestei trupe. “Poultry Pervert”, “Gobble Up Your Guts”, “If You Have The Guts, He Wants Them!”, “Cleavage Cleaver”, “Butchermobile”, “Goretits” – titlurile multor piese te vor face să rânjeşti ca un maniac în timp ce dai play – maniac ca Manial Neil amirite? Sigur, sunt multe trupe caraghioase de goregrind la fiecare pas, dar puţine reuşesc să se remarce şi prin altceva decât prin numele de scenă cretine. Blood Freak reuşesc să consolideze umorul cu muzica de calitate.
Ei sunt pachetul complet: ultraviolenţă, o atmosferă degajată, titluri şi versuri hazlii şi, mai presus de toate, abilitatea de a crea piese memorabile pe care le vei bălmăji în somn multă vreme după ce le-ai ascultat. În plus, cele trei albume pe care le-au scos până acum sunt destul de stufoase şi diverse, aşa că plictiseala nu are nici o şansă să apară. Iar în martie-aprilie vor lansa un al patrulea album, pe care-l aştept tropăind din picioare de nerăbdare.
Discografie: Sleaze Merchants (2003)
1. Warning 00:12
2. Feast of the Undead 02:24
3. Blood, Blood, and More Blood! 02:27
4. Grinding Up the Dead 01:12
5. Bloodthirsty Butchers from Beyond 01:07
6. Flesheaters from Outerspace 01:52
7. The Gruesome Gorehounds 01:39
8. Infested with Worms 00:43
9. The Cult of the Cannibal Freaks 01:07
10. I Rip Your Flesh 01:38
11. Gobble Up Your Guts 02:09
12. The Slaughterhouse 01:27
13. You Are What We Eat! 00:52
14. Werewolf a-Gore-Gore 01:33
15. Kill! Kill! Kill! 02:21
16. A Brutal Orgy of Ghastly Terror! 02:34
17. Awakening the Beast 04:06
18. Insane for Gore 01:21
19. (No Name) 01:50
20. I Said… Murder! 01:33
21. Dr. Cannibal 01:04
22. A Happy Ending 01:44
Total playing time 36:55
Live Fast, Die Young… and Leave a Flesh-Eating Corpse! (2006)
01 Butchermobile 1:34
02 Toxic tomb 2:22
03 Bad case of brain rot 1:06
04 Carnage castle 2:05
05 Gobble up your guts part 2: revenge of the turkey monster 2:36
06 Splatter of the highest order 1:25
07 Mucouspewing lungslasher 2:28
08 30 ft. arterial spray 1:24
09 Full moon sacrifice 2:25
10 Last grindhouse on 666th street 1:12
11 The flesh and blood show 2:40
12 Worm face executioner 2:22
13 Intermission 0:57
14 Axe of violence 1:18
15 Goretits 1:58
16 The nameless stench of forgotten celluloid 4:14
17 The slaughter special 1:28
18 Psychosexual burial ground 0:46
19 Boarding house 2:34
20 Shriek of the mutilated 2:06
21 Doctor bitch s.d. (sexual deviate) 2:27
22 The screamatorium drive-in 2:08
23 Right on! 23:55
Total playing time: 01:07:30
Multiplex Massacre (2007)
1. The Theme From Multiplex Massacre 01:43
2. Cleavage Cleaver 02:29
3. Rocktober Blood 01:47
4. Go For The Grossout 02:59
5. Body By Death 02:57
6. If You Have The Guts…He Wants Them! 01:24
7. Lady Lunatic 03:02
8. Aerobicide 02:16
9. Don’t Metal With Satan 02:19
10. Poultry Pervert 01:55
11. Thrills, Chills, and Blood Spills 03:32
12. Roadkillers 03:51
13. Savage Streets 02:58
