Recent Shit #6: Marco black metal

2013 will definitely go down in my own history book as the year I got back into black metal. After getting srsly bored with TRVE black metal and all the stupid corpsepaint and lyrics about killing yourself for Satan or whatever, I thought black metal was forever lost on me. And so it was, until I started exploring the other side of black metal, the one where the black, thick murk of black metal is mixed and matched will all sorts of wonderful things, like drone, ambient, post-rock or even electronic trance beats.

There are many sub-sub-genres of this type of music (post-black metal, atmospheric black metal, cascadian black metal and the list goes on), but I feel they are best described by the term Marco black metal. Meaning black metal that Marco could potentially listen to without being scared, black metal that he could relate to, because it's being played by goofy guys in plaid shirts and skinny jeans (like Liturgy, see above)  instead of some Norwegian freak with blood gushing out of his mouth. Black metal for the young, modern listener. 

So, in this Recent Shit column (it's been a while since I did one of these), I'm going to briefly talk about some of my favorite Marco black metal albums that I've listened to lately. So plug in your earbuds and read on, hipsters! This is all for you. 

deafheaven - Sunbather (2013)

deafheaven play raw, melodic post-black metal that's not afraid to get all emotional on you. Their singer, George Clarke, looks like a dude from Mad Men and seeing a guy dressed in tight jeans and a collared shirt scream and spit on stage is some next level shit, as far as black metal is concerned. One of the main selling points of this band, apart from the hypnotic instrumentals and snarling vocals that are perfectly buried in the mix, is the lyrical content. Songs about estranged father figures or being a kid and fantasizing about a perfect dream house are not your usual black metal-fare, but then again, neither is this band. Sunbather is their highly-anticipated sophomore album and it pretty much delivers everything I'd hoped for. The whole album was streaming in full on Pitchfork Advance, but now it's gone. FUCK!

Dragged Into Sunlight - Hatred for Mankind (2009)

This is cheating, kinda, because Marco wouldn't be caught dead listening to Dragged Into Sunlight, but they have become one of my favorite bands ever. This album is one of those affairs where every element is perfect and fits amazingly well within the whole. The buzzing chainsaw guitars, the superbly varied drumming and the absolutely vile vocal delivery make Hatred for Mankind an instant black metal classic. Also, Boiled Angel is one of the best song names ever. 

Altar of Plagues - Teethed Glory and Injury (2013)

I hesitate to even call this experimental black metal because that usually makes me think of weird black metal played with dulcimers and didgeridoos, but this album is, indeed, rather twisted, which is what the cover art brilliantly suggests. All I can say is that it takes more than a few listens to properly process it, but I think the extra effort is worth it. There are many things to be discovered here. Take the first step.

Coffinworm - Great Bringer of Night (2012)

Coffinworm take a more standard approach, in that their black metal is seamlessly fused with doom and sludge elements. It's violent and pitch black and extremely well produced. And they have a song called Spitting Into Infinity's Asshole. Need I go on?

Alda - Tahoma (2012)

If Agalloch is the soundtrack to winter, then Alda is the soundtrack to spring in the mountains. It's a similar brand of hypnotic, highly atmospheric black metal with some folk touches, only it has a warmer feel to it and makes you feel all cozy. The 14 minute album closer Wandering Spirit is my favorite track, but the whole album is solid. And I love the cover art. I mean, look at the faces on those trouts. They're absolutely mortified that they have found a human skull in their river! 

Ash Borer - Ash Borer (2011)

Cool name, cool band. These guys are pretty popular and I don't really understand necessarily why, but their music is totally legit so who cares? Huge, sprawling soundscapes of misery and hope are laid out through atmospheric tremolo-picked notes and venomous vocals and I enjoy them immensely. Get enthralled.

Vestiges / Panopticon - Split  

Finally, there's this fantastic split between Vestiges and Panopticon. The first is a young band formed in 2010 playing atmospheric black metal about nature and stuff. And they're pretty damn good at what they do. Their side of the split is made up of two songs flowing seamlessly one after the other, morphing into one single journey through the woods. As for Panopticon, you might remember it as that one-man band who made that banjo black metal album about coal miners in 19th century Kentucky. On this split, however, Austin Lunn is going on a more traditional route and conjures up two beastly tracks of buzzing tremolo riffs and anguished screams, as well as a Suicide Nation cover. Everything available right here.

Alright, this is it so far. Please, let me know what you think of these bands. Is Marco black metal the best new trend in metal? I certainly think so! I'm always on the hunt for more bands that sound like this, so feel free to drop me any recs here or on Facebook. 

Until next time!

Recent Shit #5: Sounds of Terror and Despair

Both Marco and I are super busy with school-related business these days, and will likely remain busy until the next month or so, which means posts will be few and far between. Sometimes life just kinda creeps up on you and there's nothing you can do except clench your teeth and do what needs to be done. In my case, my bachelor thesis, which isn't the worst thing that's ever happened to me, but it's certainly eating up precious time I could have otherwise used to watch movies and read books. Thankfully, sitting at my computer all day working on this thing affords me plenty of time to listen to music. Sadly, I mostly listen to deadmau5 and Burial while working since other stuff tends to distract me. However, I did manage to listen to some death metal too, and I'm cramming everything into one post, mostly so I can have an excuse to not write much about it.

I'm sorry for everything.

Fleshgod Apocalypse - Oracles (2009)

I've seen this album recommended left and right on the interwebs and I finally got around to listen to it. Fleshgod Apocalypse's newest album was basically unlistenable, but their debut Oracles has made a much better impression on me. What you have here is highly technical brutal death metal interspersed with beautiful classical music. Unusual combo, right? What's more unusual is that it works. Somehow, shifting from a serene classical piano piece to a sky cracking death metal tornado feels pretty damn good. Highly recommended. 

Cemetery Urn - Urn of Blood (2007)

Murky, blood-soaked death metal from the pits of Australia. It doesn't reinvent the wheel, but it does a good job bashing your skull in with it. 

Hour of Penance - The Vile Conception (2008)

Italy's Hour of Penance deliver highly proficient technical death metal in the vein of Nile, Spawn of Possession and Fleshgod Apocalypse. No peaceful moments here, though, The Vile Conception is a blazing whirlwind of intricate riffs and rapid-fire drumming. Have at it!

Veil of Maya - The Common Man's Collapse (2008) 

I really liked Veil of Maya's new album, Eclipse, so I figured I'd check out some of their earlier works. Sure enough, they deliver the same polished djent/deathcore sound with dual vocal attacks and percussive guitar lines that I enjoyed on their latest album, so I'm satisfied. 

Bloody Sign - Chaos Echoes (2010)

Crypt-defiling blackened death metal from a very talented French band that sadly split up after releasing this album. Chaos Echoes features raw production, dissonant riffs, dirty vocals and there's a definite Incantation vibe going on. Good stuff. 

Defeated Sanity - Psalms of the Moribund (2007) 

I've never listened to Defeated Sanity before, but it's just what I expected: ultra-br00tal ball-crushing flesh-ripping guttural brutal death metal that's relentlessly punishing. Slamtastic!  

Recent Shit IV: Ik ben zo br00tal,I WILL FUCKING KILL!!!

Săptămâna asta am ascultat nişte death metal.

Abhorrence - Evoking the Abomination (2000)

Death metal diavolesc din Brazilia, saturat în evilness, growling vocals şi barbarie chitaristică. Seamănă cu Angelcorpse, Morbid Angel sau copatrioţii lor, Krisiun. Feels good man.

Aborted - Engineering the Dead (2001)

Aborted sunt din Belgia şi cântă un brutal death metal destul de clinic şi steril, dar în acelaşi timp interesant, plin de riff-uri faine şi blagoslovit cu o producţie mai mult decât decentă. Nu ştiu însă dacă o să mă obosesc să mai ascult şi altceva de la ei. 


Anarkhon - Into the Autopsy (2009)

Tot din Brazilia vin şi Anarkhon, iar Into the Autopsy este cel de-al doilea album al lor. Coperta vorbeşte de la sine, cred. Deşi are momentele lui bune, Into the Autopsy este totuşi cam plictisitor şi-l uiţi repede.


Aeon - Bleeding the False (2005)

Suedezii de la Aeon au fost în schimb mult mai pe gustul meu, încântându-mă peste măsură cu brutal death metal-ul lor pulverizator şi nerezonabil de heavy, ajutat de o producţie impecabilă. Aeon nu suferă de nici o culoare nici o chestie care are legătură cu religia, muzica lor fiind anti-Biblie, anti-preoţi şi anti-alte chestii de genul. Din punct de vedere liric, nu ştiu exact ce să zic:

Forced to fuck your god
He wants it up his ass
Heaven is for faggots
Christian paradise

Now your god wants blood
He takes you from behind
Christian assholes bleed
Holy paradise

Probabil c-ar trebui să-mi fie ruşine că ascult asemenea tâmpenii copilăreşti, dar eu am de fapt 12 ani, deci e ok.

Aeon of Horus - The Embodiment of Darkness and Light (2005)

Din mizeriile de mai sus, să trecem totuşi în teritorii un pic mai culte. Aeon of Horus sunt originari din Australia şi m-au obliterat fără drept de apel, cântând un death metal progresiv fantastic, extrem de dinamic, plin de riff-uri complexe şi ameţitoare, având numeroase schimbări de tempo şi versuri ţesute în jurul astronomiei, geneticii şi mitologiei egiptene. Nivelul de tehnicitate este înalt, dar niciodată nu simţi că membrii trupei o lăbăresc tehnic la instrumente doar de dragul de-a o face. Producţia este limpede şi poţi auzi clar fiecare notă a fiecărui instrument. The Embodiment of Darkness and Light este, deci, un album interesant şi foarte echilibrat, care ar trebui să placă fără nicio rezervă oricărui fan progdeath. E frumos, mă. 

Augury - Fragmentary Evidence (2009)

Fragmentary Evidence este cel mai tehnic, cel mai complex, dar şi cel mai şmeker album pe care l-am ascultat săptămâna asta. Canadienii de la Augury sunt nişte maeştri atunci când vine vorba de instrumentele lor şi de compoziţie muzicală. Fiecare piesă de pe album este o călătorie halucinantă şi haotică: urechea parcă nu ştie unde să se împartă mai întâi, fiind asaltată în acelaşi timp de partiturile labirintice de chitară, de percuţia variată şi de numeroasele fill-uri, de liniile independente de bass, de clapele futuriste atotprezente şi de vocile diferite care se întrepătrund constant. Fragmentary Evidence este un album extrem de captivant, un album în care întâlneşti deopotrivă solo-uri de bass şi interludii acustice superbe şi un album care te ţine într-o stare constantă de uimire pe tot parcursul audiţiei. Este clar că Augury este unul din cele mai faine exporturi muzicale ale Canadei şi nu pot să zic decât că m-au fermecat cu progressive death metal-ul lor fascinant. Este ca şi cum ai asculta un amestec iraţional, dar perfect, între Death, Negură Bunget şi Cynic. 

Prostitute Disfigurement - Left in Grisly Fashion (2005)

Similar, Prostitute Disfigurement păşesc prin aceleaşi teritorii şi abordează un jazz metal filigranic, întreţesând cu măiestrie partituri de pian cu... eh căcat, nu mă. Prostitute Disfigurement cântă slam death retardat cu guiţătură de porc despre necrofilie. Din fericire, muzica lor este megagroovy şi ar putea fi chiar încadrată în categoria party metal, iar pig squealing-urile sunt exquisite.

EVERYONE WHO ANNOYS ME,I WILL FUCKING KILL!

Recent Shit III - Stoner Daze

Suntem în 27 august, iar vara se apropie în mod oficial de final. Mi se pare absolut imperativ ca ultimele  zile de vară să fie petrecute pe fundal de stoner rock, genul care capturează cel mai bine atmosfera zilelor toride de iulie, când tot ce vrei este să stai degeaba alături de o bere rece. Pentru a treia iteraţie a Recent Shit-ului tradiţional, voi povesti cam ce ascult zilele astea, în principal trupe megacunoscute de stoner rock. Megacunoscute, dar esenţiale, fără îndoială. Să purcedem!

Kyuss - Blues for the Red Sun (1992) 

Kyuss sunt trupa chintesenţială a genului stoner rock şi mă închin la altarul lor de vreo doi ani încoace, când i-am descoperit graţie unui alt blog, tot într-o zi de vară. Nu numai că numele Kyuss a devenit sinonim cu stoner rock, dar line-up-ul trupei constă exclusiv din indivizi a căror şmekerie întrece orice limită a imaginaţiei umane şi care, după dizolvarea Kyuss, au format o basculă de alte trupe super tari. Vocalistul John Garcia este o legendă vie şi a cântat în trupe precum Slo Burn, Unida sau Hermano, chitaristul Josh Homme este extrem de cunoscut pe plan muzical, punând umărul la constituirea unor trupe precum Eagles of  Death Metal, Queens of the Stone Age (din care face parte şi bassistul Nick Oliveri) sau Them Crooked Vultures, iar toboşarul Brant Bjork este şi el o vedetă incontestabilă a scenei stoner. 

Blues for the Red Sun, lansat în 1992, face parte din Sfânta Treime a trupei, alături de albumele Wretch şi Welcome to Sky Valley (nu mi-a plăcut niciodată prea mult ...And the Circus Leaves Town). Simplu spus, Blues for the Red Sun conţine o cantitate impresionantă de cântece memorabile, cum sunt 50 Million Year Trip, Green Machine, Thong Song sau Allen's Wrench, toate fiind cocktail-uri explozive de acid rock, space rock şi doom metal. Mulţumită lui Josh Homme, care a decis c-ar fi o idee bună să-şi conecteze chitara la un amplificator de bass, întregul album are un sound foarte down-tuned, elementul psihedelic fiind adus în ecuaţie de pedalele de fuzz şi wah-wah. Vocea fantastică a lui John Garcia se mulează perfect pe sound-ul instrumentiştilor, întâlnirea celor patru fiind probabil rezultatul unei riguroase planificări divine. GG, God! Pe scurt, Blues for the Red Sun este unul din acele albume stoner rock absolut esenţiale şi ar fi una din primele alegeri pentru lista de albume de luat cu mine pe o insulă pustie. Să le dea Dumnezeu sănătate!

Slo Burn - Amusing the Amazing (1996) 

Slo Burn a avut o existenţă scurtă, de doar un an, fiind produsul lui John Garcia, care era nerăbdător să continue exersarea talentelor sale vocale după dizolvarea veteranilor de la Kyuss. Amusing the Amazing este singurul EP al trupei şi constă din patru piese stoner rock destul de asemănătoare cu muzica celor de la Kyuss, doar că abordează un stil ceva mai direct, preferând să renunţe la orice fel de complexitate şi să bage doar riff-uri fuzzy şi distorsionate. Apoi venea John Garcia, băga nişte versuri cu vocea lui fantastică şi atât. Albumul full-lenght promis nu s-a mai materializat, trupa dându-şi duhul în anul 1997, dar, judecând după Amusing the Amazing, probabil ar fi fost un album destul de tare. Păcat.

Unida - Coping with the Urban Coyote (1999) 

Unida a luat fiinţă după dispariţia Slo Burn şi, aţi ghicit, tot John Garcia este maestrul de ceremonii, Coping with the Urban Coyote fiind un mix viguros de heavy metal şi stoner rock, plin de riff-uri contagioase şi ajutat de o producţie impecabilă, care lasă low end-ul să respire. John Garcia este în formă maximă alături de Unida, reuşind să întregească o atmosferă grunge fantastică. Per total, albumul ăsta a fost o surprisă extrem de plăcută pentru mine. 

Hermano - Dare I Say... (2005) 

Hermano este probabil cel mai agresiv proiect în care a fost implicat John Garcia, trupa combinând cu abilitate stoner rock-ul şi hard rock-ul, conferindu-le nuanţe din cele mai diverse, de la punk la blues rock. Dare I Say... este al doilea album al trupei şi constă dintr-o diversitate impresionantă de sunete: de la imnuri stoner rock hiperactive precum Angry American sau Cowboys Suck la piese blues rock megagroovy precum Life sau chiar piese precum Quite Fucked, o piesă scurtă, rapidă şi violentă unde Garcia înjură fără încetare, albumul oferă o varietate rar întâlnită şi, mai presus de toate, măiestrie muzicală. Chiar dacă John Garcia este, ca de obicei, nucleul trupei, sound-ul Hermano n-ar putea exista fără riff-urile fierbinţi ale chitariştilor. Recomandat!

Fatso Jetson - Stinky Little Gods (1995) 

Fatso Jetson este rezultatul colaborării verilor Mario şi Larry Lalli, originari din Palm Desert, California. Frustraţi de faptul că erau izolaţi şi că trupele nu prea aveau unde să-şi expună muzica, au decis să deschidă un club de rocări în deşert şi apoi s-au gândit "ce naiba, hai să ne facem şi o trupă!". Este foarte clar că Fatso Jetson n-au niciun chef de etichete şi că vor să cânte fix ce au chef, amestecând cu nonşalanţă genurile între ele. Stinky Little Gods este albumul lor de debut şi este un cocktail psihedelic de stoner rock, country şi surf rock care nu este întotdeauna uşor de ascultat, dar care oferă, fără îndoială, propriile recompense. 

Monster Magnet - Powertrip (1998) 

Monster Magnet nu m-au captivat din prima. Ascultasem mai demult albumul lor de debut, Spine of God, şi nu m-a impresionat cu nimic. Cu Powertrip, însă, golanii m-au apucat din prima şi m-au dat cu capul de tejgheaua barului până am început să ţip că da, Monster Magnet sunt şmekeri. Stoner rock cu un iz puternic de heavy metal old-school (sau invers), riff-uri demenţiale, mult crunch şi un vocalist extrem de energic care arată ca un Dave Grohl mai gras. Reţeta succesului, să moară calu'.

Clutch - Clutch (1995) 

N-am apucat să-i aprofundez prea mult pe Clutch şi nu vreau să vorbesc din fund, aşa că o să mă rezum la a spune că par cu siguranţă interesanţi. Cântă un amestec bizar de stoner rock, heavy metal, funk rock şi blues şi au versuri faine în care fac mişto de tot felul de lucruri, încorporând chestii religioase, mitologice şi istorice. Cred că merită urmăriţi, dar nu prea am avut timp de ei.  

  

Spirit Caravan - Jug Fulla Sun (1999) 

Spirit Caravan sunt o trupă de stoner doom avându-l ca vocalist pe legendarul Scott "Wino" Weinrich (Saint Vitus, The Obsessed, The Hidden Hand). Albumul lor de debut Jug Fulla Sun este recomandarea ideală pentru oricine caută stoner doom infuzat cu sound-ul de classic rock. Nu-i pic de bullshit aici. Spirit Caravan sunt nişte moşnegi nostalgici care cântă muzică pentru moşnegi nostalgici. Eokbă.

Karma to Burn - Karma to Burn (1997) 

Karma to Burn sunt vedete incontestabile ale scenei stoner rock, cunoscuţi pentru stoner metal-ul lor instrumental, heavy as fuck, lipsit de compromisuri. Albumul omonim de debut este special, fiind singurul album unde au angajat un vocalist pe nume Jay Jarosz, în defavoarea lui John Garcia, care dăduse şi el probă pentru trupă, probabil din cauză că nu putea să stea nici măcar 10 minute fără să cânte pe undeva. Jay Jarosz se descurcă şi el ireproşabil, din fericire, astfel că primul album Karma to Burn a rămas o experienţă memorabilă şi m-a făcut să promit că le voi parcurge întreaga discografie. 

Nebula - To the Center (1999) 

Nebula cântă ceea ce aş numi garage stoner rock, oricât de stupid ar suna. Riff-uri furioase, psihedelice, tobe frenetice, mult fuzz, mult distors şi un feeling general de "trei gagii cântând într-un garaj, fără să le pese de nimic". În plus, vocalistul Eddie Glass a cântat la chitară în cadrul grupului de stoner/skater rock Fu Manchu, deci recomandările lui sunt mai mult decât bune. Per ansamblu, To The Center este un album plăcut, iar eu l-am ascultat pe o căldură infernală, la ora 16, în timp ce mă întorceam beat acasă. A fost... interesant. 

---

Whew! Cam ăsta a fost Recent Shit-ul centrat pe stoner rock. Sper că v-am făcut atenţi cu privire la câteva trupe foarte tari şi, dacă le-aţi ascultat deja, respekt. Deja stau de două ore la articolul ăsta, aşa că închei aici. Mă duc să mai caut nişte trupe băşite de electronica. Hăhă. 

Recent Shit II - Death Metal Bonanza

Acheron - Anti-Christ, Anti-God (1996)

 

Death Metal fără brizbriz-uri, doar riff-uri mid-paced nu foarte memorabile, câte-un solo frumuşel pe ici, pe colo, dar care durează mult prea puţin, clape relativ ok per ansamblu, un vocal ok, fost preot în nu ştiu ce homosexualitate de biserică a lui Satan şi, evident, versuri cu tematică satanică. În cel mai bun caz nememorabil.

 Angelcorpse - Exterminate (1998)

Angelcorpse sună ca şi cum Morbid Angel ar fi băut nişte Red Bull şi apoi l-au rugat pe Abbath să bage vocals. Nu văd nimic în neregulă cu asta.

Cianide - Hell's Rebirth (2005) 

Futu-i da. Death Metal de şcoală veche, heavy as fuck, gutural şi devastator. Albumul este foarte eficient şi nu pierde timpul cu intro-uri inutile, soloaie nenecesare sau breakdowns. Vine peste tine, îţi topeşte intestinele şi, 40 de minute mai târziu, se duce-n treaba lui, în timp ce tu ai rămas o carcasă sângerândă. Foarte frumos.

Cancer - Death Shall Rise (1991)

Death Metal ca pe Florida, asemănător cu Morbid Angel, Obituary sau Death, doar că din Marea Britanie? Da, vă rog! Nu este original după standardele nimănui, dar Death Shall Rise sună incredibil de bine. Chitaristul ăstora a cântat cu Death şi este principala forţă motrice a trupei. Vocalistul se descurcă foarte bine şi, împreună cu secţiunea de ritm, trupa dezvoltă un death metal extrem de headbangable care imită munca marilor maeştri fără să fie rip-off. Me gusta.

Krisiun - Black Force Domain (1995) 

Albumul de debut al brazilienilor de la Krisiun este o megaporţie de death metal sălbatic şi violent cu o atmosferă foarte mişto, riff-uri incendiare, nişte solo-uri care-ţi sfâşie carnea de pe oase şi un baterist care-şi torturează fără milă instrumentele. Şmekerie pură 69. Sau 666.

Miasma - Changes (1992)

Fucking miracles. Death Metal mai greu ca o turmă de mastodoni, cu nişte riff-uri absolut incredibile şi un vocalist care sună complet inuman. Este foarte "dansabil" pe alocuri, dar în majoritatea timpului este crushingly heavy, exact cum îmi place. O adevărată bijuterie underground. RECOMAND. (da, coperta este penibilă. deal with it)

Nocturnus - Thresholds (1992) 

Mamă ce-mi mai place Nocturnus şi cum fac ei death metal suprem cu aromă sci-fi. Serios, uitaţi-vă la coperta asta şi închipuiţi-vă că asta e un album death metal. Thresholds sună ca un album Bolt Thrower cu clape SF şi solo-uri labirintice, înregistrat într-o galaxie îndepărtată, îndepărtată de tot. Superb. 

Pan.Thy.Monium - Khaooohs & Kon-Fus-Ion (1996)

Death Metal amestecat cu tot felul de ciudăţenii, de la clape psihedelice şi fluiere până la sunete ambientale, mecanisme ticăitoare şi saxofoane atonale. Nu ştiu cât de mult îmi plac vocile (nişte growl-uri extrem de guturale care nu se potrivesc chiar aşa bine cu restul instrumentelor), dar fute-mă Doamne, ce lead-uri mişto de chitară au ăştia. Extrem de atmosferic, merită ascultat.

Recent Shit I

Adică aşa gen ce-am ascultat în ultima vreme şi mi-a plăcut. “În ultima vreme” se referă inclusiv la chestii vechi de zeci de ani pe care n-am apucat să le ascult că-s mic, deci e ok bă dacă vedeţi aici nu ştiu ce album esenţial pe care abia acum îl sluşesc.

Macabre – Grim Scary Tales (2011) 

Primul meu contact cu Macabre a fost Gloom (1989), album care nu prea m-a încântat. Aşa că am zis s-o iau altfel şi să văd care-i treaba cu ultimul lor album, curios să văd ce diferenţă pot face 20 de ani. Grim Scary Tales a fost mult mai pe gustul meu, din fericire. Albumul are un sunet destul de clar, fără să sune spitalicesc, şi poţi auzi clar fiecare instrument. Per total, mi-a plăcut. Fiecare piesă are un grad mai mic sau mai mare de goofyness, care însă nu sacrifică în niciun fel prestanţa muzicală. Nu credeam că Macabre or să-mi ofere vreo piesă care să devină all-time favorite, dar s-a întâmplat, cu Mary Ann şi The Bloody Benders. Overall, un album foarte distractiv. 

Asphyx – The Rack (1991)

Îmi plac din ce în ce mai mult Asphyx şi cred c-or să devină foarte curând una din trupele mele preferate. Mixul lor de death metal şi doom metal este irezistibil, majoritatea pieselor de pe The Rack fiind crushing as fuck. Me gusta. Death… The Brutal Way! nu prea mi-a plăcut, însă ăsta şi Embrace the Death sunt câcatul. Atât am reuşit să ascult de la Asphyx până acum, dar probabil voi trece în cele din urmă prin toată discografia. A+, come again.

Kataklysm – Sorcery (1995)

Judecând după nume şi atât, am fost mereu convins că aceşti domni reuniţi sub titulatura Kataklysm cântă gothic metal homosex. După ce am realizat că ei nu cântă aşa ceva, am băgat Sorcery în urechi şi am fost asaltat de un death metal feroce care m-a încântat peste măsură. Moar plz.

Decapitated – Winds of Creation (2000)

Cristos cel milostiv în iad, ăsta-i cel mai fain album pe care l-am ascultat săptămâna asta. Este primul meu contact cu Decapitated şi m-a captivat din secunda 1. Nu-i pic de bullshit pe albumul ăsta, numai riff-uri extraordinare executate cu măiestrie, un tobar care ştie cum să te ţină în priză cu blast beats demente, ritmuri mai thrashy şi fel de fel de fill-uri faine, solo-uri rapide şi captivante şi un vocalist care sună ca Satan trezit cu faţa la cearşaf. Toate elementele astea se combină într-un album fantastic, foarte intens şi entertaining şi care, pentru mine, a fost modul ideal de a face cunoştinţă cu muzica celor de la Decapitated. Am fost blown away şi necesit mai mult.

Pentacle – …Rides the Moonstorm (1998)

Death metal old-school ca la carte, addictive as crack, intens, violent, cu nişte riff-uri de te caci pe tine şi un vocalist care seamănă mult cu Martin van Drunen (Pestilence, Asphyx <3). Piese puţin cam lungi (5-6 minute) care tind să semene mult una cu alta, dar hei, cine-s eu să mă plâng? Probabil o să mai iau câte ceva de la ei când o să am nevoie de un quick fix.