Midnight - Satanic Royalty (2011)

Meh, după cum se plângea şi Marco mai înainte, 2011 se apropie de sfârşit. A fost şi încă este un an extraordinar pentru toate lucrurile legate de metal. Este aproape incredibil cât de multe rahaturi super tari s-au lansat anul ăsta, iar eu nu am ascultat decât câteva din ele. Ce-i drept, în prima jumătate a anului, sau poate chiar mai mult, am ars-o exclusiv pe death metal din anii '90, luând la rând toate trupele importante ale genului şi unele bijuterii ascunse din underground. De fapt, poate că cei care ne urmăresc blogul de la începuturile sale îşi aduc aminte că misiunea mea era pur şi simplu de a-mi documenta călătoria prin death metal-ul oldschool.

În fine, cum ziceam, s-au lansat multe chestii marfă anul ăsta, iar eu am ratat multe dintre ele, aşa că luna decembrie o voi dedica în exclusivitate albumelor lansate în 2011.

Şi, desigur, nu aş putea începe decât cu albumul care a rupt baraka luna asta, şi anume Satanic Royalty, primul album full-lenght al golanilor de la Midnight. Albumul ăsta emană kvltness prin toţi porii şi nu-i greu să îţi dai seama de ce este pe buzele tuturor rocărilor în perioada asta: un melanj glamorous şi malefic de black metal clasic şi heavy/speed metal, plin de riff-uri mişto, refrenuri catchy, jeg satanic, piese cu titluri gen Rip This Hell, Black Damnation sau Lust, Filth and Sleaze şi o atmosferă de golăneală ocultă care-ţi merge fix la inimă - ce să nu-ţi placă?

Ah, şi logo-ul ăla făcut în Paint este suprem.

Penis Force Commando

Postul ăsta băşit este doar ca să semnalez faptul că există o trupă de pornogrind care se cheamă Penis Force Commando, ai cărei membri se autointitulează 6-Speed Coitus Dildo Transformer (chitară, bass), respectiv Vacuum Fetish Legioner (voce, tobe). Au şi un demo de o piesă, pe care îl găsiţi aici.

Asta-i tot. Bună seara.

Speedwolf - Ride With Death (2011)

Dacă eşti fan Motörhead şi nu cauţi albumul ăsta, să te fută toţi caii. Speedwolf cântă heavy metal/speed metal/rock'n'roll/punk/pizdamăsii rapid, sloppy, murdar, alimentat cu alcool şi benzină şi este mai in your face ca Vin Diesel în filmul ăla.

Ăsta-i tot review-ul.

Run Right Back

În timp ce Chester descarcă manele pe ascuns de pe tot felul de site-uri, eu aştept cu mâna în pantaloni El Camino. Iar ei ce fac? Mă chinuie şi mai tare cu un alt single:



Dracu' să vă ieie.

Mafia Manelelor

Mi-am învins în sfârşit lenea şi m-am luat de gât cu iTunes Store, care refuza să se încarce pe PC-ul meu. După o singură linie tastată în Command Prompt şi un restart, iTunes şi-a dat drumul, ca să mă exprim interesant, şi mi s-a afişat în toată minunăţia lui. După ce am downloadat câteva podcasturi gratuite (pe care încă nu m-am prins cum să le sincronizez pe iPod), am început să browsuiesc aiurea după muzică.

Şi aşa am descoperit că iTunes Store geme de manele. De la compilaţii cuprinzătoare până la albume complete cu Vali Vijelie, dacă ai 8,99 euro pentru un album sau 0,99 euro pentru fiecare melodie în parte, poţi să-ţi chemi târfele să danseze pe masă în ritmuri de manele fără să fie nevoie să te duci la tarabele de la gară sau de la Marvimex.

Eu, unul, îi primesc cu braţele deschise pe invadatorii noştri talentaţi.

Blasphemophagher - The III Command of The Absolute Chaos (2011)

Păi hai să celebrăm nouă înfăţişare a minunatului blog cu nişte blackened death metal din Italia.


Blasphemophagher fac parte din armata numeroasă a Nuclear War Now! Productions şi cântă exact genul de muzică pentru care este recunoscut label-ul: un aliaj jegos şi raw de black metal, death metal şi nişte thrash metal, extrem de intens şi de violent. Cu siguranţă nu este pentru toată lumea şi nu mă aşteptam să-mi placă cine ştie ce, dar am fost surprins să constat că m-au captivat gravone toate piesele lor centrate în jurul apocalipsei nucleare care paşte planeta asta de ceva ani încoace. Blast beats necruţătoare, un vocalist dement şi malefic care rage fără control şi nişte riffăială scârboasă care să-ţi strice iremediabil ziua. SE SIMTE MIŞTO.

Şi, ca să vă convingeţi că nu-i de glumă cu Blasphemophagher (trebuie să dau copy-paste de fiecare dată la nume pentru că nu reuşesc deloc să-l scriu fără greşeli lol), aflaţi că italienii ăştia nemernici îşi zic Necrovomiterror, Atomic Incinerator of Necronuclear Collapse & Plutonium Winds şi R.R. Unholy Bastard & Phosgene Wargas. Dacă astea nu-s nume vltrakvlt, demne de nişte barbari postapocaliptici obsedaţi de fizică nucleară, nu ştiu ce sunt.

X-TREME MAKEOVER

A venit iarna şi ne-am împrospătat blogul cu un nou look, alb ca zăpada. Acuma că ne-am luat un pitic de pe creier, ar fi bine să mai şi postăm ceva. M-ai auzit, Chester?


Ia du-te mă tu la scara ta, hai. Valea de-aici.

Acid Witch - Stoned (2011)

Începusem acum câteva luni să vorbesc pe rând despre toate release-uri Acid Witch, dar, cumva, am fost distras şi m-am abătut din drum, aşa că cel de-al doilea album full-lenght al trupei, Stoned, a rămas pe dinafară. Am venit să-mi îndrept greşeala.

Acid Witch au fost o mare surpriză pentru mine şi m-au vrăjit instantaneu cu death/doom-ul lor puturos, devenind imediat una din trupele mele preferate. Asta pentru că sunt una din acele trupe care sunt în stare să-şi susţină artwork-urile demenţiale cu muzică la fel de bună. Witchtanic Hellucinations m-a încântat peste măsură cu orgia sa dementă de riff-uri zdrobitoare, clape cheesy, soloaie psihedelice şi death grunts, iar cele două EP-uri care i-au urmat, Witch House şi Midnight Mass, n-au făcut decât să-mi alimenteze şi mai tare pofta sălbatică de mai mult, pentru că în total numărau doar cinci piese.

Evident că eram mai pofticios decât un copil gras într-o cofetărie atunci când am auzit că Stoned s-a lansat în sfârşit, cândva prin iarna acestui an. Exact cum îmi doream, albumul se deschide cu o introducere fantastică, bazată pe sintetizator şi sample-uri vocale ale unui nene care vorbeşte despre credinţa satanică sau ceva de genul. Satanic Faith îşi face minunat treaba, deschizând imediat apetitul pentru muzica ce va să fie. Albumul explodează apoi pur şi simplu cu acordurile piesei Witchfynder Finder, o bucată supercatchy care vorbeşte despre vânătorul de vrăjitoare Matthew Hopkins într-un mod nu foarte afectuos:

I search the name of Hopkins
When our paths cross cross, I'll take away his life
 I'll bash his fucking skull in and scalp him with my knife!


Witchfynder Finder este probabil piesa mea preferată de pe Stoned, alături de infecţioasa Stoned to the Grave, care pur şi simplu te imploră să răcneşti SHE WAS STONED! TO THE GRAVE! alături de vocalistul Slasher Dave, şi If Hell Exists, blagoslovită cu un riff principal care mă face să-mi jupoi faţa. Ah, şi presupun că merită menţionată şi Metal Movie Marijuana Massacre, pentru titlu şi pentru forţa cu care evocă plăcerile simple ale vieţii. 

Din păcate, simt că Stoned este cu câteva trepte sub albumul de debut al trupei. Majoritatea pieselor sunt un pic cam prea lungi pentru binele lor şi ajung deseori în punctul în care-mi doresc să se termine odată şi să înceapă următoarea piesă. Sunt convins însă că asta este şi din cauză că a dispărut o mare parte din nebunia cântecelor de pe Witchtanic Hellucinations. S-au cam dus schimbările de tempo, numeroasele lead-uri trippy, zbieretele de vârcolaci, râsetele de cotoroanţe, secvenţele strălucite de sintetizator sau bolboroselile de cazan. Stoned pare un album mult mai restrâns, mult prea cuminte şi, deci, cam plictisitor. E ca şi cum cineva i-ar fi ţinut pe membrii trupei în lese şi i-ar fi tras violent de gât de fiecare dată când încercau să facă ceva interesant, inhibându-i şi forţându-i să nu ofere foarte multe lucruri în afară de câteva riff-uri mişto. Până şi producţia mi se pare mai slabă pe Stoned, fiind cam murdară şi "împrăştiată".

Cu toate acestea, Stoned nu este un album prost. Are cu siguranţă momentele lui plăcute, deşi nici pe departe la fel de multe ca Witchtanic Hellucinations. Este puţin îngrijorătoare direcţia în care a luat-o trupa. Nu cred că-i niciodată de bun augur să vii cu un al doilea album care-i mai slab decât debutul. Unii dau vina pe plecarea lui Lasse Pyykkö (Hooded Menace, Claws, Vacant Coffin) din trupă, fiind de părere că el era nucleul creator şi că, fără el, Shagrat şi Slasher Dave sunt cam pierduţi. Aşa ceva este inadmisibil şi eu declar că încă am încredere în cei doi golani.

"Do you wanna live forever?", întreabă Acid Witch pe una din piese, după care ne invită să ne alăturăm lor pentru eternitate. Sunt tentat să răspund afirmativ acestei invitaţii, dar doar dacă viitorul album va fi cel puţin la fel de şmeker ca Witchtanic Hellucinations. Dacă nu, pot să se ducă fix la dracu'.

Agoraphobic Nosebleed - Make a Joyful Noise (2011)

Agoraphobic Nosebleed au lansat un album de sărbători. 11 piese în patru minute, futu-i da! În sfârşit, pot să-mi petrec Crăciunul mâncând sarmale şi cozonac şi ascultând grindcore festiv despre cum se droghează Moşul şi despre declinul industriei muzicale.

HO, HO, FUCKING HO, WHAT A CROCK OF SHIT

10.000

Ar fi fost total necuviincios din partea mea să nu zic câteva cuvinte cu ocazia acestui eveniment.

Precum un boschetar care se simte rege când găseşte 1 leu pe jos, aşa şi noi suntem extrem de entuziasmaţi de atingerea acestui număr magic. Ştim că suntem isignifianţi, dar pula dacă o să ne lăsăm intimidaţi. Suntem în creştere şi cu ochii pe voi.

În fine, mulţumim tuturor pentru suport, vizualizări, critică şi alte d-astea. Suntem bucuroşi că vă place ceea ce facem, iar în continuare ne vom strădui să ne îmbunătăţim şi să punem la fel de mult suflet în articolele noastre ca până acum.

10.000

Ieri am atins numărul magic de 10.000 de afişări de pagină, dar n-am zis nimic că eram prea ocupaţi să ne certăm într-un bar despre cine e cel mai poponar dintre The Elder Scrolls: Skyrim şi Starcraft 2. wat?

Dorim să le mulţumim tuturor vizitatorilor noştri (mai ales celui care intră de pe iPad, rock on dude!), celor care se obosesc din când în când să mai lase câte un comentariu şi celor pierduţi în lanul de secară. Suntem recunoscători pentru sprijinul vostru şi pentru că intraţi să citiţi porcăriile inutile despre care debităm noi aici.

Pax.

Nunslaughter - Hex (2007)

Nu prea ştiu despre ce pterozauri şi dinţi de rechin fosilizaţi tot croncăneşte Marco acolo, dar ştiu că azi m-am trezit cu o poftă nestăvilită de Nunslaughter. Presupun că a fost una din acele zile băşite de toamnă când urăşti tot şi pe toată lumea, când nimic nu intră mai la fix decât nişte blackened death metal satanic produs de maeştrii genului. Americanii de la Nunslaughter detestă şi dispreţuiesc toate aspectele religiei, fie că este vorba despre riturile şi sărbătorile creştine, despre figurile biblice proeminente sau despre numeroşii adepţi ai lui Hristos.

Aşa că, de prin 1987 încoace, produc muzică plină de ură întru slava ghiavolului. Este complet retardat şi neverosimil câte split-uri şi EP-uri au putut să cace oamenii ăştia. Nici măcar n-o să încerc să număr câte release-uri au lansat pentru că pare o sarcină herculeană şi probabil ai avea nevoie de prea mult timp pentru asta. Dar, de fiecare dată când mă apucă pofta de Masacrudemăicuţe, Hex este albumul spre care mă întorc invariabil. Asta probabil din cauză că pe Hex sunt şlagărele pe care eu le asociez cel mai îndeaproape cu Nunslaughter şi pe care le ascult de fiecare dată cu aceeaşi plăcere. Fiecare minut al albumului aduce cu sine ceva memorabil, fie că este vorba despre groove-ul infecţios al piesei Unbaptized, despre ţipătul cu care începe To Defile, despre versurile catchy ale piesei care dă numele albumului (Take thine enemy, take him smite / Break and scorn him in the night / Oh Lucifer, shining star / Touch him, burn him from afar) sau despre (deja) clasicele I Hate Christians şi Smell the Burning Churches. Am ajuns să iubesc vocea aspră, dar inteligibilă a vocalistului Don of the Dead, riff-urile simpliste, dar ritmate şi contagioase şi compoziţiile rudimentare, însă eficiente ale pieselor.

Da, recunosc, mă simt confortabil când ascult Hex. Îi ştiu toate colţurile, cunosc îndeaproape toate piesele, fredonez adesea versurile - într-un cuvânt, îmi este foarte familiar. De aceea mă întorc, invariabil, la el, cam la fel cum obişnuiam să mă întorc la câteva cărţi care mi-au plăcut în mod deosebit şi pe care le reciteam de o mie de ori la lumina chioară a unei lămpi pe moarte. N-o să fiu în stare să parcurg în veci catalogul gigantic al celor de la Nunslaughter (şi nici nu cred că vreau), dar mă simt bine ştiind că, orice-ar fi, Hex nu este niciodată prea departe.

Doamne Dracu-ajută!

Kasabian - Velociraptor !

În timp ce .chester dormea prin metrourile jegoase din Bucureşti şi lustruia pantofii burghezilor pentru 10 bani (nu-l credeţi, n-a fost la concert, a luat un insuficient la religie şi a fugit de acasă de frică), eu stăteam la căldurică în casă şi mă uitam pe net să văd ce albume mişto de anul ăsta am ratat. Pentru că, ştiţi şi voi, orice publicaţie care se respectă trebuie să fie prezentă la sfârşit de an cu un top 10 sub aripioară şi pronosticuri pozitive/negative pentru anul următor. Iar eu abia daca am recenzat vreo 3 albume de anul ăsta. Aşa că băgăm mare.

Kasabian este o componentă crucială a industriei muzicale actuale. Puteţi să nu mă credeţi, dar nu s-a schimbat aproape deloc în atâţia zeci de ani – continuă să fie echivalentul unei fete mari care se înconvoaie la auzul cuvântului ’coaie’. În condiţiile astea, Kasabian apar ca 4 malaci care nu se sfiiesc să zică cele mai mari absurdităţi cu feţe serioase, fără să le pese de eventuale consecinţe şi efecte asupra imaginii lor. Fără îndoială, lumea ar fi extrem de plictisitoare fără ei.




Întrebat de însemnătatea titlului, Serge a dat următorul răspuns : “Velociraptors used to hunt in packs of four. They were the rock’n’roll band of the dinosaurs.” Înainte să aruncaţi cu noroi în el titlul este o aluzie inteligentă la adresa trupei. Cum velociraptorii n-au fost decât nişte maimuţoi împănaţi de mărimea unor câini, şi nu maşinile de ucis din Jurassic Park şi alte documentare despre dinozauri, nici membrii Kasabian nu sunt nişte neadertali idioţi care îşi scarpină capetele cu bâtele. De fapt, sunt mult mai inteligenţi decât crede lumea.

Dar asta a fost despre personalitate, şi nu despre muzica lor, care până la acest ultim album ar putea fi cu indulgenţă catalogată drept ‘’mediocră’’ . Cu excepţia câtorva melodii precum Empire, Club Foot şi Underdog, Kasabian n-a fost decât una din multele trupe indie de umplutură care au încercat să se impună dar n-au reuşit.
Aşa că mare mi-a fost surpriza după ce am ascultat Velociraptor! Pe bune, nu mi-a venit să cred, am verificat de o mie de ori dacă nu cumva torrentele făceau mişto de mine şi era vorba despre vreo altă trupă. Nu-i aşa că vă creşte speranţa în lumea asta rea când o trupă de caca se transformă brusc într-una super tare?

Velociraptor! , ca un tot, este un album extrem de versatil care se joacă cu o grămadă de stiluri şi de ritmuri. Este ca un copil talentat cu ADHD care-ţi desenează un Van Gogh în 5 minute, se ridică şi-ţi construieşte Notre Dame-ul. Este o mare schimbare faţă de albumele precedente, care erau mai liniare decât jocurile despre care scrie .chester pentru o publicaţie pe care n-o voi menţiona aici (suntem peste tot). Au găsit o formulă prin care să comprime tot ce-ţi place la Led, Rolling Stones şi Radiohead fără a-şi pierde din originalitate.

Spun asta pentru că pe tot parcursul albumului, tobele sună 100 % Bonzo, liniile melodice sunt pe alocuri halucinante şi haotice, în stil Radiohead, iar elementul ludic, oldschool, tipic Rolling Stones este atotprezent. Let's Roll Just Like We Used To este o melodie James Bond în stil Last Shadow Puppets, Velociraptor este o piesă de electro-rock pe care să te rupi în figuri , Goodbye Kiss este o baladă pop-rock în genul ălora pe care o vezi pe maică-ta plângând uitându-se la pozele ei de nuntă, şi Days Are Forgotten, aka melodia aia pe care o ştii dintr-o reclamă la vreo maşină căreia nu-I reţii niciodată numele. Mai este şi Neon Neon , o melodie contemplativă asupra trecerii anilor. Cu alte cuvinte, avem un album care sună în toate felurile, modern, oldschool, pretenţios, însă fără a rezulta într-o ciorbă bălbâită şi convulsivă. Oricât de amestecate ar fi toate astea, tot par a avea o legătură şi o anumită cursivitate.

Însă spuma albumului este producţia, realizată de hip-hoapărul Dan the Automator, care s-a ocupat şi de căcăciosul lor album precedent, West Ryder Pauper Lunatic Asylum . Pe lângă elementul dansant introdus probabil din inerţia domeniului lui muzical, avem şi nişte instrumente exotice, precum gonguri, chitare arăbeşi şi orgi . Inserate la momentul potrivit, se potrivesc perfect cu liniile melodice şi le conferă acel iz eclectic pe care cu toţii îl iubim.

Ce să mai zic, surpriză mare, şoc, tribune în delir. Acum câteva luni nici nu îndrăzneam să cred că Kasabian o să devină relevanţi, dar uite că s-a întâmplat. Din acest moment, jur să nu mă mai las vreodată dominat de prejudecăţi şi că o să acord fiecărei trupe o şansă. Doar trăim într-o societate liberă, tolerantă, unde nimeni n-ar trebui judecat după aparenţe şi oricine are dreptul la critică obiectivă.

Bine, Coldplay oricum au fost şi o să fie pentru totdeauna de căcat…

Show Review - Venom @ Arenele Romane

Pozele-s făcute de mine cu un săpunel trist. PROBLEM?

După ce am ratat concertul Sodom de pe 5 noiembrie şi am realizat că ăsta e cam singurul concert pe 2012 care va fi interesant pentru mine, am decis că trebuie neapărat să ajung să-i văd pe moşnegii britanici. Orice-ai spune, Venom este un mod foarte bun de a încheia propria activitate concertistică de anul ăsta (care a fost slăbuţ tare din punctul ăsta de vedere, cred că singurul eveniment notabil a fost că i-am văzut pe Melechesh la Bucureşti).

Aşa că, după o zi de sâmbătă petrecută la Muzeul Grigore Antipa, minunându-mă la gândaci şi bebeluşi morţi şi făcând glume penibile cu "UITE-O PE MAICĂ-TA HĂHĂ" în faţa dioramelor cu maimuţe, precedată de o perioadă îndelungată de şedere la KFC şi de o vizită semidezamăgitoare la tRock, m-am urnit pe la 5.30 seara în metrou, către Arenele Romane. Habar nu aveam cum să ajung, dar în metrou am observat un tip ras în cap care purta un tricou cu Benediction, aşa că am decis să mă ţin după el 5 staţii de metrou şi încă 15 minute pe jos. Abilităţile mele de detectiv şi maestru al urmăririi au dat roade şi am ajuns în siguranţă la Arene. Îi rămân îndatorat tipului cu Benediction.

Înăuntru, cald şi bine. Cortul încălzit a fost fix ce trebuie: nu era nici prea cald înăuntru, dar nici prea frig, ci tocmai bine ca să-mi las geaca la garderobă şi să mă fâţâi de colo-colo în tricoul meu de hipster cu Ghost. Barul era rezonabil de bine aprovizionat, cu vreo patru beri diferite (inclusiv Silva brună şi nu mai ştiu ce nefiltrat) şi longdrinks, aşa că mi-am luat o berică şi am început să stau degeaba, încercând să adopt o postură cât mai grim şi mizantropică, în aşteptarea primei trupe ce avea să presteze în acea seară.

Apa Sâmbetii

Singurul lucru pe care îl ştiam despre Apa Sâmbetii este că vocalistul lor are un păr superb şi că obişnuieşte să cânte topless, dar au fost foarte ok. Muzica lor este un melanj experimental de death metal şi black metal, cu puternice accente melodice şi growling vocals. Vocalul a interacţionat destul cu publicul nu foarte numeros, prezentând fiecare piesă în parte şi şoptind la un moment dat foarte frumos "Ooooopiuuummmmmm". Ce să zic, mi-au plăcut, deşi par genul de trupă care se descurcă mult mai bine atunci când cântă într-un club. Setul lor a fost surprinzător de scurt, însă, şi nu m-ar fi deranjat să mai rămână preţ de câteva piese. Oricum, le doresc mult succes în continuare.

Kistvaen

Eram destul de interesat să-i văd pe Kistvaen, mai ales că am auzit odată că au de gând să se oprească din concerte pentru o vreme ca să facă nu ştiu ce. Nu am avut niciodată foarte multe detalii, aşa că de fiecare dată presupun că fiecare concert Kistvaen este şi ultimul. Evident, în contextul Venom, black metal-ul depresiv pică cam ca nuca-n perete şi s-a dovedit că nu prea am avut dispoziţia necesară pentru a audia piese black metal lungi şi atmosferice, chiar dacă vocalistul punea mult suflet în prestaţia lui. Ca un om de nimic ce sunt, am stat doar la vreo două piese, după care am ieşit pe afară să îngheţ la o bere alături de brigada constănţeană prezentă la eveniment. Data viitoare o să mă străduiesc mai mult :( Merită însă menţionat că au cântat exclusiv piese noi, care vor apărea pe un viitor album. 


Mediocracy

M-am întors congelat în super cortul încălzit exact la timp, căci Mediocracy tocmai începeau primele acorduri. M-am repezit în faţa scenei, gata să savurez show-ul lor - şi show a fost, să moară familia Căluţu! Mixul lor sălbatic de hardcore, crustăraie şi sludge metal a fost exact ce aveam nevoie ca să-mi pună din nou sângele în mişcare, iar bucureştenii au dat dovadă de o energie extremă, electrizând publicul. Chitariştii m-au rupt pe genunchi cu riff-urile lor haotice şi cu solo-urile fantastice (şi l-am observat cu încântare pe Costin Chioreanu la rhythm guitar), iar solistul Viez nu a stat o clipă locului, sărind, alergând încoace şi-ncolo şi zbierând ca un descreierat pe tot parcursul recitalului. Nota 10 la prezenţă scenică, mai ales că a încălcat cu candoare spaţiul intim al celor din public şi i-a invitat să zbiere alături de el în microfon. Per total, show-ul celor de la Mediocracy a fost splendid şi şi-au mai câştigat un fan. Singurul lucru care a umbrit experienţa mea a fost un nene de lângă mine, care venise împreună cu copiluţul lui de cinci sau şase ani, îmbrăcat cu puloveraş şi căciuliţă. Era dureros de evident că micuţul nu se simţea deloc bine, că nu înţelegea ce se petrece pe scenă şi că se plictisea de moarte. Tatăl l-a întrebat la un moment dat dacă s-a plictisit, la care băieţelul a dat amărât din cap în semn că da. Drept urmare, nenea a scos un "hăhă", după care a plecat să-şi mai ia o bere. Am fost adânc mâhnit de suferinţa ghindocului şi m-am întrebat îndurerat de ce ţi-ai aduce copilul într-un asemenea loc. :(

Venom

Show-ul excelent al celor de la Mediocracy a setat perfect atmosfera pentru anticipata sosire a britanicilor de la Venom, care şi-au făcut intrarea - cum altfel? - pe acordurile piesei Black Metal. Din păcate, doar pe acorduri, pentru că vocea lui Cronos nu s-a auzit deloc pe parcursul primei jumătăţi a piesei, dar publicul a fost la înălţime, livrând zgomotos şi prompt versul clasic LAY DOWN YOUR  SOULS TO THE GODS ROCK'N'ROOOOOOOOOLLLLLLLL!!! Sonorizarea a lăsat mult de dorit pe tot parcursul prestaţiei trupei, fiind foarte "zgomotoasă" şi neclară.
Sigur, se poate argumenta că Venom n-au fost niciodată o trupă care să sune limpede ca un pârâu de munte, dar ar fi frumos să poţi înţelege mai mult din concert. Mai mult n-o să zic, însă, pe marginea acestui subiect, pentru că ceea ce a contat cu adevărat a fost faptul că moşnegii au cântat cu multă plăcere şi cu un entuziasm evident, oferind tuturor celor prezenţi un show de zile mari. Cronos arată spectaculos în carne şi oase, acoperit de ţepi şi purtând un sfert de tricou, iar ţeasta lui semispână este absolut glorioasă. 

Rage arată în continuare ca fratele geamăn al lui Oliver Riedel de la Rammstein, iar Dante a făcut prăpăd în spatele setului de tobe, uimindu-mă cu tot soiul de giumbuşlucuri şi izbind în tobe de parcă n-ar fi fost ale lui. Setlist-ul a mulţumit, cred, pe toată lumea, rocării cântând numeroase şlagăre consacrate (“Bloodlust/Black Flame/Bloodlust”; “Straight to Hell”/Welcome to Hell/Calm Before the Storm/Krakin’Up/Ressurection/Evil One”; “Possessed/Countess Bathory/Seven Gates of Hell/Possessed; “At War with Satan/Too Loud for the Crowd/Nightmare/Rip Ride/At War with Satan), dar şi câteva compoziţii în premieră de pe viitorul album, precum Hail Satanas, Nemesis sau Hammerhead. După cum am spus, publicul a fost la înălţime şi i-a întâmpinat pe britanici cum se cuvine. A fost un mosh pit energic în care m-am bălăcit de mai multe ori (şi am căzut doar o dată, iar atunci am aterizat pe un tip gras dezbrăcat), ceva crowd-surfing la care a participat şi solistul de la Carpatica (din fericire, nu şi-a mai prins părul în nimic de data asta, pffffchhtpfffcchchthtt), multe răcnete, multe semne diavoleşti îndreptate către trupeţi şi multe scandări ale numelui trupei. Venom n-au rămas nepăsători şi s-au întors pentru două bis-uri, întâi cu Pedal to the Metal şi In League with Satan, iar mai apoi cu clasicul Witching Hour. S-au retras în cele din urmă în uralele nestăvilite ale mulţimii, iar eu m-am retras în căutarea unui taxi nocturn.

Per ansamblu, a fost un concert foarte şmeker şi a meritat din plin să îndur după aceea trei zile de surzenie şi câteva vertebre deraiate în urma violenţelor din moshpit. Singurele puncte negative au fost, după mine, sonorizarea şi lipsa unui stand de merchandise (sau poate era, dar era foarte bine ascuns). Multe mulţumiri trupelor şi lui Coro, care i-a adus încoace. Am auzit prin gangul unde stăteau golanii de Constanţa nişte zvonuri malefice despre un posibil concert Asphyx în România, ceea ce mă face să privesc cu speranţă la viitor. Altfel, din punctul ăsta de vedere anul 2011 s-a terminat pentru mine, cel puţin în ceea ce priveşte concertele mari.

The Strokes - Angles

După cum am zis şi într-un articol precedent , Strokşii au cojones. Au îndrăznit să se mobilizeze şi să se avânte într-o industrie muzicală pe moarte, unde mediocritatea şi superficialitatea era la ordinea zilei. Au fost pionierii mişcării indie de după 2000 şi reprenzentat o mult aşteptată gură de aer proaspăt şi un impuls pentru multe alte trupe care au fost inspirate de curajul şi succesul lor.

Acum, un deceniu mai târziu, sunt printre ultimii supravieţuitori al acelui val tsunami de trupe. Că au ajuns la fel de plictisitori şi mediocri ca acei muzicieni care erau populari pe vremea cand s-au lansat e partea a doua.







După 5 ani de întârzieri şi un album solo de căcat al lui Julian Casablancas a apărut şi Angles, al patrulea album din palmaresul trupei Strokes. I-am urmărit progresul cu mare entuziasm, pentru că de la Is This It încoace am avut parte de două albume slabe, pe care le-am privit însă cu indulgenţă din cauza problemelor cu drogurile şi alcoolul pe care le-a avut Casablancas. În plus, în multe interviuri, au promis o întoarcere la origini, ceea ce mi s-a părut foarte fain pentru că acea imperfecţiune şi duritate a sunetului este stilul care i-a consacrat şi li se potriveşte cel mai bine, şi nu corcitura aia de pe First Impressions of Earth .

Şi s-au ţinut de cuvânt. Într-un fel. Sound-ul lor este un hibrid respingător între rigiditatea şi duritatea brută, primitivă a primului album şi tot felul de briz-brizuri de studio. Julian a revenit la vocea lui distorsionată din vremurile bune, numai că sună ca din fundul curţii şi, pe majoritatea melodiilor, nu se potriveşte deloc cu instrumentalele alese. Este de parcă vocea lui şi instrumentalele ar proveni din două surse care nu au absolut nicio legătură una cu alta.

O altă problemă ar fi că eu nu ştiu despre ce sloboz e albumul ăsta. Nu sunt genul ăla care vrea ca orice album să aibă o anumită temă, ca melodiile să se lege între ele armonios şi să culmineze grandioz într-o concluzie epocală, dar cred că e de bun simţ ca pe un album melodiile să aibe cât de cât ceva în comun, să iei câte o părticică de aici, alta de dincolo, să le pui cap la cap şi să-ţi iasă ceva. Ceva care să te facă să zici : ’Da frate, uite, albumul e despre asta...’ sau ‚’Uite, ţie-ţi place asta, aşa că ţi-l recomand’ . Dacă numele celor 9 melodii de pe album n-ar fi fost însoţite de numele trupei, nici nu mi-aş fi dat seama ca este vorba despre Strokes.

Aprofundând puţin acea problemă, ăsta este marele defect al albumului. Anii de hiatus şi de învârtit în cerc le-a dăunat. Şi asta pentru că e bine ştiut faptul că orice trupă care stă un număr de ani pe bară şi se intoarce brusc în studio pentru a scoate ceva nou n-o să-şi poată restabili ritmul de dinainte. Fiecare vine cu ideile lui şi propunerile lui , şi dacă nu este cineva capabil prin zonă care să le filtreze, să le proceseze şi să le ordoneze n-o să iasă ceva bun. Ne-au promis un album ca în vremurile bune, dar nu au dus-o la capăt, ne-au promis schimbări, pe care iarăşi nu le-au dus până la capăt. Machu Pichu sună ca un MGTM meets Gregorian Bivolaru, Two Kinds Of Happines îmi sună a Joy Division, şi exemplele se continuă la infinit. Rezultatul a fost un album confuz, nefinisat, cu un milion de sounduri diferite, care uneori poţi să juri că este doar o schiţă a ceea ce ar fi trebuit să fie.

Însă nu disperaţi, căci nu toată viaţa a fost suptă din trupă Avem şi melodii bune precum Undercover of Darkness care oricât de Strokes ar suna, nu poate să nu-mi lase un gust amar în gură, gândindu-mă la ce au fost înainte şi ce au ajuns acum. Taken for a Fool este piesa care îmi sugerează vag cum ar fi trebuit să sune un Angles făcut ca lumea.

Dezamăgire mare, fără îndoială. Însă eu nu mi-am pierdut speranţa în Strokes şi sper să-i dea bătaie înainte şi să scoată ceva bun, fără să ne facă iarăşi să aşteptăm cinci ani de zile

Jungle Rot - Kill on Command (2011)

Când am văzut numele trupei şi coperta, mă aşteptam entuziasmat la nişte brutal death metal tropical. Mă gândeam c-o să primesc nişte piese despre insecte bizare şi febră galbenă. Nu mai puteam de încântare crezând că poate au o piesă brutal death despre un anaconda negru gigantic care târăşte oameni într-un ochi de apă mâlos şi îi omoară în cel mai br00tal mod cu putinţă. Speram să dau peste un cântec despre un gagiu atacat de o hoardă de tarantule. Jubilam la perspectiva unei piese despre un ţânţar ultraviolent care răspândeşte malaria în toată Europa.

Dar nu. Jungle Rot cântă death metal plictisitor şi generic, cu o vagă temă militară. Niciodată nu m-am simţit atât de înşelat.

În afară poate de după amiaza asta, când am văzut un pachet alb de hârtie pe masa din bucătărie şi am sărit în sus de bucurie crezând că-s prăjituri. În timp ce desfăceam hârtia imaculată, salivam gândindu-mă peste ce prăjituri o să dau. Vor fi oare savarine? Cabane? Tarte cu fructe? Eclere? Amandine? Posibilităţile păreau nelimitate.

Era o bucată de carne.

MF DOOM - Operation: Doomsday (1999)

Albumul solo al Dragonaşului este ok, dar cam scurt pentru gusturile mele. L-am întors deja pe vreo câteva părţi, dar curând am început să simt nevoia de mai mult. Mi-am amintit atunci de MF DOOM, de care tot auzeam vorbindu-se cu teamă şi admiraţie în urmă cu vreo câţiva ani, aşa că m-am încumetat şi am încercat albumul său de debut, Operation: Doomsday.

Născut în Londra şi crescut în New York, Daniel Dumile alias MF DOOM are o istorie personală interesantă, deşi zbuciumată. Întocmai ca un villain din comic books, Daniel Dumile a trecut printr-o tragedie personală care l-a deformat şi schimbat profund. Din cenuşa fostului său sine, s-a născut MF DOOM, un personaj malefic inspirat în mod evident după celebrul Doctor Doom din comics-urile cu The Fantastic Four. Ascuns în spatele unei măşti metalice, acest răufăcător şi-a creat propriul stil de hip-hop, Operation: Doomsday fiind alcătuit din instrumentale simpluţe, dar catchy, pline ochi cu sample-uri din filme şi cântece. Peste acestea, MF DOOM scuipă cu tenacitatea unui individ cu mii de planuri de cucerire a lumii rime complexe şi refrenuri scurte, căcându-se moale cu flow de-ţi lasă gura apă.

Nu mă încântă foarte tare dat gangsta shit, adică hip hop-ul ăla băşit despre cartiere, puşcărie, poliţie, droguri, târfe, pistoale, pitbulli şi alte rahaturi de-astea cu care nu pot să relaţionez. De aceea, stilul lejer, laid-back, încrustat cu sample-uri jazz şi soul delicioase, al lui MF DOOM mă coafează mult mai bine, iar Operation: Doomsday este în playlist-ul meu de vreo două săptămâni încoace şi nu trece nici o zi fără să ascult măcar o dată piesele mele preferate de pe album, Doomsday şi Rhymes Like Dimes. Discografia lui este foarte stufoasă, numărând peste 10 albume de studio şi, dacă nu era suficient, aflaţi că mai este implicat şi în alte proiecte, precum Madvillain sau DANGERDOOM.

Marco mi s-a destăinuit recent că şi el este fan MF DOOM, aşa că de-acum înainte asta o să ascultăm atunci când o să jucăm barbut cu banii pe jos, ca la Constanţa, cum ne place nouă. Numai minunăţii se întâmplă.

Black Keys, woo

Da, da, ştiu. N-am mai scris şi vă este dor de mine. Dar nici acum nu pot posta nimic, pentru că m-am ascuns în munţi de .chester şi până nu termin de scris măcar 2 review-uri, n-ar fi o idee tocmai bună să mă vadă. Însă m-am riscat şi am ieşit din ascunzătoare ca să vă arăt asta:





Da, asta-i tată. Single extras de pe albumul ce urmează să apară pe 6 decembrie. Părerea mea? Absolut genial. Au trecut de la blues-ul ăla de motociclişti la unul mai dansant, de bar aşa, pe care poţi lua fufele de mână să le învârţi. Acuma îmi doresc să mă fi născut câteva luni mai târziu ca să pun albumul ăsta la majorat.

Recent Shit IV: Ik ben zo br00tal,I WILL FUCKING KILL!!!

Săptămâna asta am ascultat nişte death metal.

Abhorrence - Evoking the Abomination (2000)

Death metal diavolesc din Brazilia, saturat în evilness, growling vocals şi barbarie chitaristică. Seamănă cu Angelcorpse, Morbid Angel sau copatrioţii lor, Krisiun. Feels good man.

Aborted - Engineering the Dead (2001)

Aborted sunt din Belgia şi cântă un brutal death metal destul de clinic şi steril, dar în acelaşi timp interesant, plin de riff-uri faine şi blagoslovit cu o producţie mai mult decât decentă. Nu ştiu însă dacă o să mă obosesc să mai ascult şi altceva de la ei. 


Anarkhon - Into the Autopsy (2009)

Tot din Brazilia vin şi Anarkhon, iar Into the Autopsy este cel de-al doilea album al lor. Coperta vorbeşte de la sine, cred. Deşi are momentele lui bune, Into the Autopsy este totuşi cam plictisitor şi-l uiţi repede.


Aeon - Bleeding the False (2005)

Suedezii de la Aeon au fost în schimb mult mai pe gustul meu, încântându-mă peste măsură cu brutal death metal-ul lor pulverizator şi nerezonabil de heavy, ajutat de o producţie impecabilă. Aeon nu suferă de nici o culoare nici o chestie care are legătură cu religia, muzica lor fiind anti-Biblie, anti-preoţi şi anti-alte chestii de genul. Din punct de vedere liric, nu ştiu exact ce să zic:

Forced to fuck your god
He wants it up his ass
Heaven is for faggots
Christian paradise

Now your god wants blood
He takes you from behind
Christian assholes bleed
Holy paradise

Probabil c-ar trebui să-mi fie ruşine că ascult asemenea tâmpenii copilăreşti, dar eu am de fapt 12 ani, deci e ok.

Aeon of Horus - The Embodiment of Darkness and Light (2005)

Din mizeriile de mai sus, să trecem totuşi în teritorii un pic mai culte. Aeon of Horus sunt originari din Australia şi m-au obliterat fără drept de apel, cântând un death metal progresiv fantastic, extrem de dinamic, plin de riff-uri complexe şi ameţitoare, având numeroase schimbări de tempo şi versuri ţesute în jurul astronomiei, geneticii şi mitologiei egiptene. Nivelul de tehnicitate este înalt, dar niciodată nu simţi că membrii trupei o lăbăresc tehnic la instrumente doar de dragul de-a o face. Producţia este limpede şi poţi auzi clar fiecare notă a fiecărui instrument. The Embodiment of Darkness and Light este, deci, un album interesant şi foarte echilibrat, care ar trebui să placă fără nicio rezervă oricărui fan progdeath. E frumos, mă. 

Augury - Fragmentary Evidence (2009)

Fragmentary Evidence este cel mai tehnic, cel mai complex, dar şi cel mai şmeker album pe care l-am ascultat săptămâna asta. Canadienii de la Augury sunt nişte maeştri atunci când vine vorba de instrumentele lor şi de compoziţie muzicală. Fiecare piesă de pe album este o călătorie halucinantă şi haotică: urechea parcă nu ştie unde să se împartă mai întâi, fiind asaltată în acelaşi timp de partiturile labirintice de chitară, de percuţia variată şi de numeroasele fill-uri, de liniile independente de bass, de clapele futuriste atotprezente şi de vocile diferite care se întrepătrund constant. Fragmentary Evidence este un album extrem de captivant, un album în care întâlneşti deopotrivă solo-uri de bass şi interludii acustice superbe şi un album care te ţine într-o stare constantă de uimire pe tot parcursul audiţiei. Este clar că Augury este unul din cele mai faine exporturi muzicale ale Canadei şi nu pot să zic decât că m-au fermecat cu progressive death metal-ul lor fascinant. Este ca şi cum ai asculta un amestec iraţional, dar perfect, între Death, Negură Bunget şi Cynic. 

Prostitute Disfigurement - Left in Grisly Fashion (2005)

Similar, Prostitute Disfigurement păşesc prin aceleaşi teritorii şi abordează un jazz metal filigranic, întreţesând cu măiestrie partituri de pian cu... eh căcat, nu mă. Prostitute Disfigurement cântă slam death retardat cu guiţătură de porc despre necrofilie. Din fericire, muzica lor este megagroovy şi ar putea fi chiar încadrată în categoria party metal, iar pig squealing-urile sunt exquisite.

EVERYONE WHO ANNOYS ME,I WILL FUCKING KILL!

Ghoul - Transmission Zero (2011)

Al patrulea album al strigoilor din Creepsylvania, România (de fapt Oakland, California) a lovit recent rafturile şi m-a lovit şi pe mine cu nişte treşăreală a-ntâia de-mi venea să dau cu pumnu-n doamna care stătea lângă mine în autobuz în timp ce ascultam asta în căşti. Transmission Zero dă un pic deoparte influenţele deathgrind de pe celelalte albume Ghoul pentru a servi un thrash metal mai pur, dar cel puţin la fel de rapid, distractiv şi dement. Băieţii s-au întrecut pe sine şi în ceea ce priveşte versurile. Watch this out:

Cremator was burning, Fermentor was losing his shit
My body was ravaged by shrapnel, Dissector was popping a zit
Our only escape to retreat underground
Coughing up blood as we fled
The cultists were gathered like rats at the entrance
Goose-stepping full-steam ahead
 (as they said)
"Off with their heads!"

Ştiu deja că Transmission Zero o să aibă parte de multe ascultări şi o să stea ceva vreme în rotaţia personală, singura mea problemă este că cinci ani între albume este mult, mult, mult prea mult. Sper din suflet că Digestor, Cremator, Fermentor şi Dissector să fie mai harnici pe viitor şi să mă ÎNCÂNTE cu un nou album cât mai repede posibil. Niciodată nu ai prea mult Ghoul.

http://downloads.tankcrimes.com/album/transmission-zero - free streaming să fie de sufletul lor