Jesuit - Discography (2011)

Jesuit a fost o trupă de hardcore punk din Virginia cu o existenţă destul de scurtă, activând din 1995 până în 1999. În acest răstimp, golanii au lansat doar două EP-uri, dar a fost destul de clar că erau posesorii unor puteri pizdificatoare de netăgăduit. Muzica lor, puternic ancorată în hardcore, are şi nişte vibe-uri foarte pregnante de sludge metal, iar instrumentiştilor le plăcea nespus de mult să-şi distorsioneze instrumentele dincolo de limita decenţei şi să bage nişte riff-uri extrem de contagioase, peste care vocalistul urla cu frenezie şi demenţă. Îmi este destul de greu să găsesc comparaţii, având în vedere că nu-s foarte familiarizat cu genul, dar trupa care-mi răsare cel mai des în minte când îi ascult este Acid Bath, pentru că stilul vocal al solistului Jesuit se aseamănă pe alocuri cu cel al legendarului Dax Riggs.

Discography este o compilaţie cuprinzând tot ceea ce au înregistrat Jesuit vreodată. Din păcate, asta nu înseamnă foarte mult, dar cele 12 piese de pe disc au fost remasterizate, reşmekerite şi rehaladite, astfel încât sună fantastic. Deci nu exagerez deloc când zic că asta este probabil una din cele mai mişto compilaţii ever. Şi 50% din motivele din spatele afirmaţiei au legătură cu coperta. I came.

Ideal pentru când vrei să iei o bâtă şi să-ţi distrugi camera şi bunica.

The Atlas Moth - An Ache for the Distance (2011)

The Atlas Moth sunt o trupă tânără din Chicago care vor stârni cu siguranţă dispute cu privire la genul abordat, fix din cauza faptului că sound-ul lor este un melanj de-o grămadă de chestii. Este suficient să asculţi o singură piesă de pe An Ache for the Distance ca să depistezi arome de post-rock, black metal, doom metal, sludge sau psych rock. Din fericire, toate aceste genuri sunt combinate cu abilitate, rezultând un sound unic, dar coerent.

Deşi aproape toate piesele se constituie într-un wall of sound suficient de pătrunzător, poţi detecta cu uşurinţă fiecare instrument şi aprecia rolul său în întregul muzical. Cei trei chitarişti crează o ţesătură complexă de riff-uri ce se întrepătrund, nu foarte diferit de ceea ce făceau Negură Bunget pe albumul Om. Partiturile de chitară evoluează în mod inteligent şi poţi auzi clar cum fiecare îşi cântă bucăţica ei, creând în acelaşi timp armonii complicate. Straturilor suprapuse de chitară li se adaugă şi vocile, trupa combinând vocile raspy, ce amintesc de cascadian black metal, cu vocile din registrul clean, contribuind la atmosfera extraordinară a albumului. Piesele "curg" cu uşurinţă una în cealaltă, astfel că, fără a fi un album conceptual, An Ache for the Distance are un sound omogen.

Nu prea ştiu ce altceva să mai zic, pentru că An Ache for the Distance este genul de album pe care trebuie să-l asculţi cu urechile tale pentru a-l înţelege, dar şi pentru că este un album foarte complex, greu de disecat şi analizat în cuvinte. Cred că cea mai bună soluţie este să stingi lumina, să închizi ochii şi să te laşi învăluit de muzică. Vei găsi un sound unic, profund, straniu, melodic şi extrem de atmosferic, care devine tot mai interesant cu fiecare ascultare. Oricum, The Atlas Moth sunt una din surprizele mele majore pe anul 2011 şi îşi vor găsi mai mult ca sigur un loc în topul personal al anului.

7 recenzii pe care nu le voi scrie niciodată

Fiind ocupat cu şcoala şi alte activităţi dubioase - anii terminali îi pot face şi pe cei mai puternici dintre noi să se deplaseze cu jumătate din Vector Director de la Constanţa la Năvodari doar pentru a se face praştie în casa altuia – n-am mai avut timpul şi energia necesară pentru a vă scrie recenziile buclucaşe pe care cu toţii le iubiţi şi sunteţi nerăbători să le arătaţi prietenilor voştri. În timp ce mă luptam cu o semi-mahmureală şi un pliculeţ de 3 în 1 care pur şi simplu NU vroia să se deschidă, mi-a venit o idee genială de articol şi m-am târât spre calculator. Acuma, nu ştiu exact ce mi-a declanşat inspiraţia – putea să fie orice, de la un sentiment nemilos de vinovăţie până la sms-urile ameninţătoare ale lui .chester.

Aşadar, mă voi abate puţin de la formula care a asigurat succesul publicaţiei Tzeeac pentru a vă înşira 7 trupe/artişti la care nu voi face niciodată o recenzie. De ce? Pentru că în unele cazuri, din motive pe care le voi expune mai jos, pur şi simplu nu se merită efortul, fie că e o trupă foarte bună, mediocră sau proastă .

7 – Red Hot Chili Peppers






Nu cred că e vreun suflet care să nu fi salivat la bassul lui Flea, să nu-şi fi dorit o chitară după ce l-a auzit pe Frusciante sau să nu fi bătut cu lingurile în cărţi cartonate pe ritmurile lui Chad. E genul de trupă care produce melodii pe care şi ultimul cocalar le-ar asculta la căşti, sub pătură, ascuns de toate celelalte maimuţe cu care-şi face veacul.

Problema este că în 20 de ani n-au făcut altceva decât să scoată pe bandă rulantă acelaşi tip de melodii funk când melodioase şi triste, când pline de energie care , cu 2-3 excepţii, sunt toate despre statul Schwarzeneggerian al Californiei. Los Angeles, oraş al îngerilor, San Francisco, oraş al chinezilor şi homosexualilor, Pasadena, falia San Andreas, mexicani, oceanul Pacific, iar Los Angeles şi tot aşa. Nu numai că ar trebui să scriu în toate recenziile acelaşi căcat despre ei, dar îmi şi răpeşte plăcerea de a analiza parcursul unei trupe de la fondare până în prezent şi din moment ce nu sunt vreun critic profesionist salariat la NME, nu văd de ce aş face o muncă atât de chinuitor de plictisitoare pe moca.


6 – Oasis



Ce-a realizat Oasis în anii ’90 într-o perioadă atât de scurtă de timp de la înfiinţare este visul oricărei trupe tinere – două albume ridicate în slăvi de critici, stadioane arhipline, atenţie obsesivă din partea presei şi premii peste premii.

La răscrucea dintre milenii, însă, declinul lor muzical ne-a dovedit faptul că n-au fost decât reprezentanţii cei mai mediatizaţi al unui curent muzical (brit-popul) care oricum intrase în comă după ce indie-ul începuse să-şi flexeze muşchii prin Marea Britanie şi America. A fost trupa potrivită, cu muzica potrivită la momentul potrivit iar Definitely Maybe şi (What’s The Story) Morning Glory ? , pe lângă faptul că nu mai sunt relevante din punct de vedere muzical acum, n-au absolut nimic original sau memorabil.

Bine, în afară de episoadele de smardoială dintre Liam şi Noel. Alea chiar sunt memorabile.

5 – Rammstein




A scrie o recenzie serioasă despre Rammstein este ca şi cum ai critica un B-movie cu zombie din anii ’70, adică nu are absolut niciun sens. Tocmai de-aia n-am înţeles de ce s-a aruncat cu atâta noroi în ultimul album – chiar nu e nimeni pe lumea asta cu îndeajuns de multă inteligenţă încât să înţeleagă că muzica lor e făcută intenţionat la caterincă? Doar nu se aşteptau din partea unei trupe cu melodii gen Pussy să producă versuri filosofice şi linii melodice rafinate a la David Gilmour. Şi din moment ce recenzia mea ideală este un melanj echilibrat între băşcălie şi seriozitate (două elemente coexistente şi dependente, care formează un principiu pe care eu l-am numit Ying Yang), într-o recenzie despre Rammstein ar trebui să renunţ la cea din urmă şi să postez articolul în Cancan, lângă ’Simona Sensual a dat o muie într-o toaletă publică’ .

4- Nirvana



Înainte să-mi săriţi în cap, vreau să ştiţi că nu sunt printre cei care contestă geniul lui Kurt Cobain. A fost un artist extrem de talentat, chinuit de boală, care a plecat dintre noi mult prea devreme.

Problema este că ne-au lăsat în urmă doar trei albume bune care, la fel ca şi-n cazul primelor două albume Oasis, au pus baza unui gen muzical (grunge-ul) care a avut parte de atenţie pe o perioadă foarte scurtă de timp. N-am de unde să ştiu cum s-ar fi descurcat în parşiva industrie zilelor noastre şi în ce fel ar fi evoluat din punct de vedere muzical.

3 – Tom Waits



Tom Waits este printre singurele spirite boeme şi creative care ne-au mai rămas. Muzică, cinematografie, literatură, pictură, omul ăsta le-a încercat pe toate şi n-a dat greş niciodată.

Referindu-ne la proiectele lui muzicale, căci pe asta vrem să ne concentrăm, în opinia mea este cel mai expansiv artist al momentului. Discografia lui este una ridicol de eclectică ; nu s-a impus ca susţinător al unui singur gen muzical şi ne-a oferit melodii jazz, blues, soul, industrial, rock, tribale şi de multe ori, toate la un loc în combinaţii halucinante.

Cu toate că ar fi foarte interesant de scris despre el, refuz s-o fac pentru că n-aş fi în stare să-i ofer o critică serioasă şi dreaptă. Cu alte cuvinte, ar trebui să aleg unele albume în favoarea altora, să le clasific şi să le categorisesc, ceea ce ar fragmenta experienţa pe care o oferă diversitatea muzicii lui.

2- Pink Floyd



Frate, am tricou şi SACD-uri cu ei. Nu pot dormi fără Hey You pe fundal. De fiecare dată când aud o melodie de-a lor prin vreun pub, întrerup orice fel de discuţie pe care o purtam, închid ochii şi o fredonez. Mi-au oferit suport emoţional la greu, euforie la bine, şi mi-au excitat creierul cu versurile lor complexe, înţesate de critici sociale şi politice.

De ce n-o să scriu niciodată despre ei? Păi... uitaţi-vă peste versurile de la Time. Şi de la Money. Sau de la Comfortably Numb. Au o frumuseţe şi-un mister de care ţi-ai bate joc dacă ai începe să le eviscerezi, să le întorci pe o parte şi pe alta şi să-ţi iei notiţe. Ce au vrut să ne transmită prin muzica lor numai ei ştiu şi ar fi cel mai bine să o lăsăm aşa şi să o savurăm.

1 – The Beatles


Na că am ajuns şi la numărul 1 care, din întâmplare, se face că este şi trupa mea preferată. Fără ei, n-am fi avut parte nici de Franz Ferdinand, Arctic Monkeys, dar nici de Rihanna, Beyonce şi 50 Cent. Ei au pus bazele muzicii şi au stabilit standardele pe care orice artist, conştient sau inconştient, le urmează.

Totuşi, oricât de intens aş iubi tot ce ţine de Beatles ( în afară de Paul McCartney, omul ăla e un căcat) şi oricâte fantezii cu mine îmbrăcat într-o fustiţă zbierând la un concert de-al lor aş avea, pur şi simplu nu ştiu ce aş putea scrie despre ei. S-au scurs 50 de ani de la fondare şi 40 de la despărţirea lor, s-a scris şi s-a televizat tot ce se putea despre ei. Căcat, BBC au acoperit tot ce se putea în documentarul The Beatles Anthology , pe care-l recomand din toată inima celor interesaţi de istoria trupei şi vieţile membrilor. Din moment ce există materiale informative şi istorice foarte bine documentate, ce ar mai putea zice un criticăraş umil ca mine care scrie din ani în Paşti pe un blog care, în afară de prieteni şi probabil câţiva străini, nu este citit de nimeni?



Cam ăsta-i topul meu. Probabil voi mai alcătui şi altele în viitor dacă-mi vor veni nişte idei bune care merită puse în aplicare, dar până atunci, să nu prind pe cineva zicând că publicaţia Tzeeac nu poate concura de la egal la egal cu Cracked.

Sinister Realm - The Crystal Eye (2011)

Datorită capacităţii mele aproape supranaturale de a evita ca pe ciumă orice porcărie în vogă (atunci când îmi doresc asta, desigur), am reuşit să ocolesc cu graţie orice înseamnă Game of Thrones. În timp ce indivizii dubioşi din anturajul meu, inclusiv Marco, haleau serialul de pe HBO cu lingura de lemn, emiţând exclamaţii groteşti despre cât de bun este, eu mă uitam la Oz ca un şef. Asta pentru că oamenii superiori se uită la seriale la modă abia la 3 ani după ce s-a difuzat ultimul sezon. Şi în timp ce aceeaşi oameni devorau nesătui romanele lui George R.R. Martin comandate de pe internet, eu le găseam în stare perfectă şi la preţuri derizorii prin anticariatele bucureştene şi le lăsam să putrezească pe rafturi, orientându-mă spre nişte autori latino-americani, pentru că am crescut şi nu mai am frică. Iar acum, în timp ce aceşti oameni mizerabili aşteaptă probabil cu mâinile în chiloţi lansarea unui RPG penal bazat pe cărţile lui Martin, dezvoltat de un studio de care n-a auzit nici dracu', eu joc World of Warcraft că vreau şi râd ţinându-mă de burtă şi dându-mi palme peste genunchi.

Dar, venind vorba de medievalisme şi săbii, i-am descoperit întâmplător pe Sinister Realm, o trupă relativ nouă din Pennsylvania care m-a pulverizat cu cel de-al doilea album, numit The Crystal Eye. Sinister Realm par a fi nişte vrăjitori veniţi din anii '80, cu unicul scop de a topi intestinele rocărilor cu heavy metal-ul lor de calitate. Tradiţionalişti până-n măduva oaselor, americanii aduc aminte de nişte vremuri când metalul era metal şi atât, fără să fie împărţit, etichetat şi categorisit într-un miliard de genuri diferite.

Ca sound, închipuiţi-vă un melanj al tuturor elementelor faine din muzica unor trupe precum Black Sabbath, Cirith Ungol, Dio sau Judas Priest, amestecate pe alocuri cu puţin praf de Candlemass, şi vă puteţi închipui cam cum sună Sinister Realm. Cele 8 piese de pe The Crystal Eye sunt o celebrare fastuoasă a tot ceea ce este mişto în heavy metal. Albumul porneşte în forţă cu Winds of Vengeance şi Tormentor (Deliver Us), piese ce aduc în prim-plan nişte riff-uri simpliste, dar pline de forţă, ca pe Judas Priest, alături de refrene care-ţi rămân imediat înfipte în memorie. Ultimele trei piese, pe de altă parte, virează către o direcţie doom metal ce aduce aminte de fantasticul album Nightfall al suedezilor de la Candlesmass. The Crystal Eye amestecă în proporţii egale doom şi heavy metal-ul, constituindu-se într-o piesă cu un aer fantasy incredibil. Preferata mea este însă With Swords Held High, o piesă absolut fantastică ce calcă printr-un teritoriu familiar fanilor Manowar, dar care evită elegant căderea în penibil datorită execuţiei muzicale lipsite de cusur şi a vocii puternice, masculine a vocalistului Alex Kristof - astfel, With Swords Held High devine un cântec imnic, care ţipă HEAVY METAL prin toţi porii şi alături de care nu te poţi abţine să zbieri refrenul: WITH SWORDS HELD HIIIIIIIIIIIGHHH! WE RIIIIDE! Minunat. 

The Crystal Eye este, aşadar, un album heavy metal tradiţional, old-school, fix aşa cum se făcea odinioară. Pizdamăsii, până şi coperta este metal as fuck în simplitatea ei: craniu, sabie, logo. Mi se pare ADMIRABIL că mai ies asemenea albume pure, bătrâneşti şi megadistractive în anno Domini 2011. Cred că devin un superfan al acestui revival al heavy metal-ului tradiţional şi-mi doresc să aud cât mai multe trupe ce-o iau pe acest făgaş. Sinister Realm sunt dumnezei.

PS: Probabil a doua cea mai mare contribuţie a lui J.R.R. Tolkien, pe lângă operele sale literare, o constituie infinitele teme şi idei pe care le-a oferit trupelor de metal din Europa şi nu numai. Burzum, Summoning, Morgoth, Gorgoroth, Blind Guardian, Nazgul, Rivendell şi o miriadă de alte trupe, obscure sau nu, îşi datorează identitatea muzicală lui Tolkien. Oare ce influenţă va avea George R.R. Martin în sfera asta?

Swamp Witch - Gnosis (2011)

Tot din seria barbarismelor mizerabile, meniul de astăzi include şi EP-ul de debut al californienilor de la Swamp Witch. Gnosis, creat probabil în adâncimile unei mlaştini jegoase, oferă trei bucăţi de doom metal împuţit şi întunecat, combinat cu sludge-ul obligatoriu, pare-se, pentru orice trupă care are orice soi de legătură cu vrăjitoria sau mlaştinile.

Reţeta este una simplă, în aparenţă, dar cei patru trupeţi îşi construiesc sound-ul cu o migală demnă de laudă.  Ingredientul principal care fierbe în cazanul bolborosind al Swamp Witch este chitara, distorsionată şi fuzzuită până când capătă un ton absolut monstruos, în stare să satisfacă orice obsedat de sound-uri abrazive. Riff-urile cataclismice se scurg din difuzoare ca o mâzgă neagră, îngropându-te într-un wall of sound nămolos. Bass-ul respectă standardul impus de gen, adică, pe scurt, este şi el distorsionat până-n iad şi înapoi şi sună ca un motor turat. Riff-urilor nemiloase de chitară şi liniilor murdare de bass li se adaugă şi vocile. Ţine-mă Doamne! Habar n-am dacă tipii ăştia au versuri sau nu, pentru că tot ce aud sunt nişte zbierete inumane îngrozitoare, în sensul bun al cuvântului. Nu sună ca un tip înregistrând într-un studio, ci mai degrabă ca o gloată de creaturi diforme, spârcâite din colonul abisal al lui Cthulhu.

Ţinând cont şi de percuţia lugubră, ce merge la fix cu feeling-ul general al muzicii, trag linie şi constat că Gnosis este una din cele mai mişto chestii pe care le-am ascultat în ultima vreme. Swamp Witch par nişte profeţi minunaţi ai sound-ului infect de swamp doom şi sper numai că lucrează la un album full-lenght, să mă rupă de tot pe genunchi. La mai mare!

Conan - Horseback Battle Hammer (2010)

Conan is a caveman battle doom band from the UK. They crush things. - last.fm 

Oai mă. Dacă e să-ţi faci o trupă de doom metal, Conan e unul din cele mai şmekere nume de trupă pe care ţi-l poţi alege. De fapt, nu mai poţi, pentru că ticăloşii ăştia britanici l-au luat deja. Numele li se potriveşte perfect şi descrie cu maximă acurateţe muzica pe care o cântă: doom metal primitiv, înăbuşitor şi tiranic. Similar cu maeştrii de la SunnO))), şi Conan îşi acordează instrumentele pe cât de jos este omeneşte posibil, după care se pornesc să-ţi rupă muia cu nişte riff-uri zdrobitoare care fac să ţi se zguduie geamurile. 

Cele patru piese de pe EP-ul Horseback Battle Hammer sunt, în esenţă, perfecte, şi sunt tot ceea ce şi-ar putea dori un fanatic doom metal căruia nu îi este frică să traverseze în goană şi teritoriul funeral doom, patronat de overlorzii numiţi Wormphlegm (despre care voi vorbi cu o altă ocazie). În plus, piesele au nume precum Krull, Dying Giant sau Sea Lord, deci chiar şi citind titlurile îţi dai seama cam cu ce soi de muzică opresivă ai de-a face. 

Megarecomandat, mai ales pentru duminicile leneşe. Dă măgăria asta la maxim şi priveşte satisfăcut cum ţi se sfărâmă pereţii camerei în faţa riff-urilor ciclopice emise de nişte barbari fără frică de Dumnezeu.

All hail to Vector Director

Oricât de frustrat şi respingător de elitist ar părea, grupul editorial Tzeeac susţine tinerii artişti cu potenţial.

Dragii noştri prieteni Alex, Meetzer, Cristi şi Sorin îşi irosesc energia, tinereţea şi sănătatea cu Vector Director, o trupă multi-etnică din Constanţa care a susţinut până în momentul de faţă două concerte, unul la El Comandante şi celălalt la White Horse, în Costineşti. Din câte mi-au zis băieţii, au fost curtaţi de numeroase case de discuri din străinatate şi le-au dat jet la Arctic Monkeys când le-au propus o colaborare.

Că vrem să ne dăm bine pe lângă ei în caz că vor ajunge în viitor milionari e partea a doua, dar, oricum, nu ezitaţi să le daţi un like pe Facebook. În cazul în care nu vă place muzica lor, nu-i bai, gândiţi-vă la bunăstarea financiară a criticilor voştri de muzică preferaţi. Eu deja mă bucur de privilegiul de a avea admin pe pagina lor de Facebook, deci sunt pe drumul cel bun.

Pathology - Awaken to Suffering (2011)

Ce dimineaţă frumoasă. M-am trezit cu chef de slam şi apoi am aflat că Pathology tocmai au lansat un album nou. Awaken to Suffering continuă tradiţia californienilor de a oferi un brutal death metal standard, fără multe fasonuri. Linii de chitară şi bass simpliste, dar destul de groovy şi ajutate de un ton ideal pentru genul ăsta de muzică, un baterist care menţine un mid-tempo plăcut şi care nu se dă deloc în lături de la blast-uri şi linii vocale ultraguturale, noninteligibile - evident că nu sună ca mare lucru, dar, împreună, funcţionează de minune, californienii încă fiind în stare să producă un album satisfăcător din toate punctele de vedere.

Cu titluri de piese precum Humanity's Cesspool, Hostility Towards Conformity sau Opposing Globalization, este clar şi cam care este direcţia lirică a albumului. Iarăşi, nimic original, dar nu ştiu exact cine ascultă un album de brutal death aşteptându-se la măiestrie tehnică şi conţinut liric de excepţie. Nu cred că Pathology vor primi vreodată o coroniţă şi o menţiune specială pentru originalitate, dar  Awaken to Suffering este un album solid, ce se bucură de o execuţie impecabilă, iar asta e tot ce contează.

Black Spiders - Sons of the North (2010)

Ştim deja că din oraşul britanic Sheffield vine gaşca de copii-minune numită Arctic Monkeys, al căror ultim album, Suck It And See, aproape a dus la destrămarea timpurie a acestui blog, prin certurile cumplite pe care le-a născut între mine şi co-autorul Marco. Mie albumul mi s-a părut a fi o beşiniţă plictisitoare, lipsită de ritm şi simţ melodic, cu doar câteva piese interesante scăpate ici şi colo, în timp ce Marco a fost de părere că ar fi trebuit să se numească "Jmekerie Pură 69".

Black Spiders, însă, vin tot din Sheffield şi, spre deosebire de trupa mai sus menţionată, ne-au făcut pe amândoi să ne udăm mai ceva ca nişte fete de 15 ani în prezenţa lui Robert Pattison şi a lui Daniel Radcliffe. În apărarea noastră, nu am fost singurii. O grămadă de publicaţii muzicale de peste hotare au avut reacţii asemănătoare, lăudând necontenit trupa şi propulsându-i către o faimă câştigată chiar dinainte de lansarea albumului de debut.

 Sons of the North este primul album de studio al britanicilor şi oferă un asalt încântător de hard rock, cu o puternică aromă oldschool. Black Spiders pun pe tapet toate elementele definitorii ale genului: riff-uri extrem de catchy scuipate de nişte chitare blagoslovite cu un ton perfect, lick-uri murdare de bass, o secţiune puternică şi bine definită de tobe ce summonează ritmuri infernale, un vocalist fantastic, foarte entuziast care livrează nişte rock vocals de te spulberă-n scaun şi, cireaşa de pe orice tort hard rock, solo-uri contagioase să fie bine pentru toţi.

Albumul nu are niciun fel de intro, nu are sample-uri din filme sau synth-uri iniţiale. Pur şi simplu ÎNCEPE cu exploziva Stay Down, dând tonul unui album cu fix zero momente de acalmie, dar cu +∞ refrenuri pe care nu te poţi abţine să le zbieri în acelaşi timp cu trupa. Nu există piese slabe pe Sons of the North, dar KISS Tried to Kill Me merită o menţiune specială, fiind cel mai simpatic moment de pe album: aparent, trupa KISS a încercat odată să-i ucidă pe Black Spiders, deşi se pare că numai Gene Simmons şi Paul Stanley s-au aflat în spatele tentativei de asasinat.

Pentru mine, Sons of the North este dovada clară că încă se mai poate face muzică bună în zilele noastre. Trăim într-o era care a dat naştere genurilor metalcore, deathcore, blackcore şi tot căcatul de rigoare, reunite sub umbrela mult mai potrivită pe care eu o numesc gaycore. Dar, în astfel de vremuri tulburi, mi se pare ÎNCÂNTĂTOR faptul că încă mai există trupe ce duc mai departe moştenirea lăsată de clasicii (acum ramoliţi) precum Aerosmith, Black Sabbath sau Motorhead. Black Spiders mi-au arătat că încă mai există trupe care vor doar să rock out with their cocks out, iar cosătenii maimuţoilor arctici fac o treabă a naibii de bună. Atâta timp cât or să mai iasă albume de-astea, nimic nu e pierdut.

Grand Magus - Hammer of the North (2010)

Judecând  după titlu şi copertă, ai putea crede că Hammer of the North este un album black metal de la începutul anilor '90, dar nici n-ai putea fi mai departe de adevăr. Suedezii de la Grand Magus şi-au început cariera în 1999, când o ardeau pe doom/stoner metal, iar cu timpu' cu timpu' cu timpu' s-a ajuns aici, adică la un sound care a migrat aproape complet în teritoriul heavy metal. Nu prea mai e de găsit nici melancolie, nici stonăreală fuzzy - doar heavy metal tradiţional, ca odinioară.

Albumul începe în forţă, etalând fără ezitare vocea fantastică a lui Janne “JB” Christoffersson  (ex-Spiritual Beggars), şi o ţine din riff şmeker în riff şmeker fără să se mai oprească. Producţia impecabilă face un serviciu uriaş trupei, permiţând fiecărui instrument să iasă în evidenţă, echilibrul dintre ele fiind perfect. Adăugaţi la asta şi liniile melodice grozave, "epice", ca să mă exprim penibil, precum şi catchyness-ul care bântuie absolut fiecare piesă de pe material, şi veţi ajunge la aceeaşi concluzie ca mine:  Hammer of the North este unul dintre acele albume care nu dă pe afară de originalitate, dar care reuşeşte să facă extrem de bine ceea ce îşi propune. Iar Grand Magus îşi propun să-ţi rupă muia cu heavy metal de calitate.

Mărturisesc că muia mea a fost ruptă. Sufăr de ruptură de muie. Ceea ce vă doresc şi vouă.

deadmau5 - For Lack of a Better Name (2009)

For Lack of a Better Name sau chiar for lack of better music, căci traversez o perioadă penală în care n-am chef de nimic şi ascult numai electronicăraie. deadmau5 m-a surprins plăcut pentru a doua oară şi funcţionează perfect ca muzică de background, pentru lucrat sau de-astea. Sunet limpede precum cristalul, thumping bass, synth-uri - progressive house zice wikipedia. Eu nu prea văd progressive-ul, dar lasă aşa. Am mai ascultat Portishead, The Knife şi Royksopp, precum şi primul album Justice, dar le-am întâmpinat pe toate cu grade variate de indiferenţă.

Rămân deocamdată la deadmau5, care măcar e distractiv. Meh.

Muse - The Resistance

În cazul în care aţi trăit toată viaţa sub o piatră, Muse este un trio britanic compus din vocalistul/chitaristul Matt Bellamy, bassistul Christopher Wolstenholme (doamne cât urăsc să dau paste de pe wikipedia) şi toboşarul Dominic Howard. Din ’99 încoace au lansat cinci albume ale căror calitate şi relevanţă muzicală a urmat o cale ascendentă în primii ani de activitate, ca apoi să să fie într-o scădere continuă. Primul album, intitulat Showbiz , este comparat şi astăzi cu primele proiecte Radiohead, pentru că a apărut într-o perioadă în care mania Radiohead doar ce începuse. A urmat Origin of Symmetry , prin intermediul căruia şi-au definitivat stilul şi au înlăturat eticheta de Radiohead wannabe (care mie personal mi se pare o stupizenie, pentru că Radiohead este cu 100 de clase peste Muse). O dată cu albumul acesta Matt Bellamy şi-a făcut cunoscută obsesia pentru conspiraţii, apocalipsă, Iisus, biserici şi alte ideologii fumate pe care .chester le etala în clasa a cincea după ce a aflat de atentatele de la 11 septembrie. Au atins apogeul creativităţii lor cu Absolution , o declamaţie furioasă anti-guvern, anti-corporaţii, anti-tehnologie şi anti- cam tot ce găseşti într-o carte proastă scrisă de Dan Brown. Un album bun, interesant dar care în acelaşi timp le vestea declinul, pentru că se vedea de la o poştă că până în acel moment au spus tot ce au avut de spus şi în viitor n-ar fi putut face altceva decât să se repete. A urmat Black Holes and Revelations – un pic mai comercial decât celelalte- dar care, spre meritul lui, ne-a oferit melodia Knights of Cydonia şi remarcabila realizare de a avea o melodie pe soundtrack-ul de la Twilight.

Unii ar zice că pur şi simplu caut nod în papură şi că Muse nu trebuie ascultaţi pentru versuri (care sunt simpliste şi lipsite de originalitate) ci pentru sound care, trebuie să recunosc, este foarte fain realizat şi numai bun pentru a o lua razna la grandioasele lor concerte. Aş fi fost total de acord cu asta dacă nu şi-ar fi exprimat aceleaşi si aceleaşi opinii politice şi sociale din ce în ce puternic de la un album la altul, ceea ce m-a determinat să încep să-mi revizuiesc opiniile (relativ pozitive) legate de chestiile lor vechi şi s-o iau de la zero. Rezultatul puteţi să-l vedeţi în rândurile pe care le-am scris mai sus.




Şi aşa ajungem la ultimul lor album, The Resistance . A fost lansat în septembrie 2009 cu surle şi trâmbite, promiţându-ne orizonturi noi şi largi deschise vis a vis de format, instrumentaţie şi tematică, cam ca domnul .chester cu cu al lui proiect Hunting & Gathering numai că spre deosebire de distinsul meu co-redactor, Muse n-a reuşit să-mi deschidă decât gura, şi nu pentru un urlet entuziast, ci pentru un căscat prelung de lehamite.

Mai întâi, o să încerc să termin pe cât de repede posibil cu înşirarea elementelor pozitive ale albumului (pe care numai satana ştie cum le-am putut găsi prin grămada de bălegar care este albumul) : Uprising , primul single extras de pe album. O melodie cu influenţe de industrial, care ne dovedeşte că trupa încă este capabilă să facă publicul să se zbenguie frenetic. United States of Eurasia , o melodie cu subiect orwellian despre guverne totalitare. O ureche antrenată ar putea să remarce că este un tribut adus trupei Queen, prin instrumentaţia şi vocalul lui Matt Bellamy care aduce cam prea mult a Bohemian Rhapsody. Este grandioasă, interesantă, pe alocuri pompoasă şi merge brici ca fundal în timp ce citeşti 1984 . Cam atât cu partea asta, aşa că hai să trecem la lucruri mai distractive.

Primul şi poate cel mai major lucru care trage albumul în jos este faptul că a fost conceput să fie altfel. Schimbarea nu este o chestie rea, ba chiar am încurajat-o mereu pentru că altfel, logic, m-aş plictisi să tot aud aceeaşi chestie. Problema constă în faptul că este cu două tăişuri... dacă eşti capabil, îţi iese ceva bun, cum a fost Suck It And See . Dar dacă nu ştii cum s-o execuţi, să o pui în perspectivă şi să-i acorzi un context, tot ce laşi în urmă este un amalgam de idei care n-au niciun sens şi le lasă fanilor un gust amar în gură. De la trupa explozivă care aruncă în aer stadione după stadioane cu riffurile lor monstruoase au ajuns să fie nişte băşinoşi pretenţioşi care au ales o abordare diferită doar de dragul de a o face.

Spre exemplu, hai să ne uităm puţin peste Exogenesis , simfonia rock în trei părţi care a fost promovată ca exclusivitatea albumului. Prima şi definitiva mea reacţie la ascultare a fost Negrule, te rog . Nu ţinteşti atât de sus în momentul în care singura ta realizare într-o carieră care s-a întins pe o durată de douăzec i şi-futu-i nuştiu câţi ani a fost de a isca mici revoluţii la fiecare concert şi atât, fără niciun lucru inteligent sau original de zis. E ca şi cum Ombladon, după ani în şir de cântat despre străzi şi fufe, s-ar apuca să compună o operetă sau un album de hip hop simfonic cu sample-uri din Bărbierul din Sevilla .

Dar ce-i mai rău este că abordarea diferită nu se duce doar într-o direcţie pseudointelectuală, pentru că avem piese precum Undisclosed Desires şi I Belong to You/Mon Cœur S'ouvre à ta Voix . În timp ce prima sună ca un feat de-al Rihannei cu Timbaland fără onomatopeele repetitive pentru care distinsul producător s-a făcut remarcat, ce-a de-a doua piesă prezintă elementele de R & B de pe Black Holes and Revelations , o strofă cântată de Matt Bellamy în franceză şi, cireaşa de pe tort, spuma spumelor, un solo de clarinet. De ce, nu ştiu. Probabil chitarele nu mai sunt cool pentru ei.

The Resistance, pe lângă faptul că este un etalon universal al mediocrităţii, este şi exemplul perfect de ce se întămplă dacă experimentezi cu lucruri care nu sunt de nasul tău. În loc să se rezume la formula care i-a consacrat, ei au ales să facă ceva diferit şi, din păcate, s-a dovedit că s-au pişat împotriva vântului.
Totuşi, dacă o s-o ţină tot aşa, abia aştept să-şi lanseze următorul album. Poate că ne va impresiona cu vreun solo frenetic de trianglu.