Futu-i dumnezei de vreme, că m-am săturat de vară şi soarele morţilor ei. Nu mai pot ieşi până la supermarket pentru chipsuri şi bere fără să fiu rupt de căldura infernală de afară, iar nopţile sunt şi mai rele. Şi mai urmează cel puţin încă o lună de temperaturi de peste 30 de grade. FML.
Antidotul ideal pentru clima asta infectă este să tragi toate jaluzelele, să-ţi iei câteva beri lângă tine şi să stai aşa în beznă, ascultând nişte death metal la fel de infect, cum este Beneath the Columns of Abandoned Gods, al celor de la Funebrarum. Or fi ei din New Jersey (DOHOHOHOHOHOOOOO), dar sunt în stare să producă un death metal antic ca pe Suedia care-ţi trăjneşte toate oasele-n tine. Sound-ul este monstruos, cu nişte riff-uri monolitice şi extrem de bassy care mărşăluiesc fără grabă, distrugându-ţi iremediabil colonul, şi nişte growl-uri megacavernoase, abisale, ce-ngheaţă sângele în tine. Beneath the Columns of Abandoned Gods este un album în esenţă perfect, iar Funebrarum sunt masters of their trade, oferind 30 de minute de teroare pură. Zer gut.
Desigur, 30 de minute s-ar putea să fie cam puţin pentru a-ţi potoli setea de metal al morţii.
Aici intervin Slugathor, nişte finlandezi şmekeri, şi al lor Echoes from Beneath, un album aproximativ în acelaşi stil ca şi cel de mai sus, doar că Slugathor îşi condimentează death metal-ul oldschool cu unele pasaje mai thrashy şi mai rapide, precum şi cu lead-uri melodice care conferă un zing! mixului concentrat pe low-end. În rest, avem piese lungi, riff-uri ce amintesc de măreţii Bolt Thrower (fuck yeah), atmosferă cât cuprinde şi growling vocals devastatoare, ultraguturale, venite probabil fix din intestinele unui pit fiend răguşit care a mâncat numai mâncare mexicană.
Iar acum mă voi îngropa în chipsuri şi mă voi duce să citesc din Borges până nu îmi face iar scandal Pixcupeasca. Aproape am terminat cu Evaristo Carriego!
Cunoştinţele mele legate de hip hop se reduc la Kazi Ploae, Specii şi puţin Necro ici-colo, deci probabil că sunt cea mai puţin competentă persoană care să scrie... orice despre hip hop. În plus, postarea asta vine cam la spartul târgului, pentru că mixtape-ul ăsta face ravagii în underground şi-n hipsterime de câteva luni încoace, dar hei, niciodată nu e prea târziu pentru un malenki pic de ultraviolenţă sonică.
Şi ultraviolenţă este, căci Exmilitary abordează o estetică lo-fi, jegoasă, cu un aer industrial, arborând nişte beat-uri dure, extrem de grele şi abrazive, care nu au nici măcar un gram din glam-ul hip hop-ului penibil pe care-l vedeţi voi pe mtv. Percuţia este relativ minimalistă şi vine însoţită de tot felul de zgomote industrialo-cibernetice, rupte-n paişpe şi fragmentate, motiv pentru care o să mă arunc şi-o să afirm că termenul glitchy se poate alătura fără probleme adjectivelor care descriu Exmilitary. Asaltul este completat de rimele demente ale lui MC Ride, un nemernic sadic care-şi latră versurile cu o ferocitate şi o intensitate de neimaginat, ce aduc materialul pe teritoriul muzicii extreme. This shit will fuck you up, frăţică.
Adăugaţi la asta şi videoclipurile mega lo-fi, ce par filmate cu camera unui telefon care a văzut mult prea multe la viaţa lui (şi-s convins că videoclipurile sunt motivul principal pentru care hipsterii au sărit într-o secundă pe albumul ăsta) şi o să obţineţi o muzică violentă şi intimidantă, care necesită puţină răbdare şi o minte deschisă, dar care oferă o recompensă pe măsură. Eu am sărit în căruţa Death Grips şi nu m-am mai uitat înapoi.
Şi, pentru că oamenii se pişă din vârful bradului pe bani şi mainstream, Exmilitary se poate descărca gratuit de pe site-ul oficial, unde puteţi vedea versuri, videoclipuri şi alte cele.
Get broke by the street like blood stained glass - yah
Choke on these nuts til the very last - yah
Post-rock spaţial super ritmat şi optimist, perfect pentru o după amiază liniştită de vară. Nu stau să scriu mai mult că-s ocupat cu nişte traduceri şi cu ascultatul în sine, dar oricum, sunt foarte tari tipii. Random music blog hopping ftw!
Albumul 1184 al norvegienilor de la Windir este dovada clară că black metal-ul melodic poate fi şi altfel decât super gay şi este, după umila mea părere, cel mai fain material discografic lansat de trupa din Sogndal. 1184 este un cocktail exploziv a tot ceea ce poate fi megatare la black metal: riff-uri melodice foarte ritmate, debordând de energie, linii de bass interesante care nu sunt îngropate în mix, clape aproape prea pregnante, dar care conferă un feeling unic pieselor, o dragoste neţărmuită faţă de tărâmurile natale, versuri light despre ură, mizantropie şi moarte, precum şi munca unui vocalist feroce, regretatul Valfar. Cele 8 piese de pe album au capacitatea destul de rară de a-ţi reţine atenţia, în ciuda (sau poate tocmai datorită) repetitivităţii riff-urilor, ajutate şi de vocea clean a colaboratorului din umbră numit Cosmocrator (sau Cosmotron, cum îl alint eu, hurr hurr), care nu-şi face mult simţită prezenţa. Da' şi când apare, te simţi ca-n dimineaţa de Crăciun!
1184 este cu siguranţă o schimbare faţă de sound-ul clasic Windir: producţia este foarte curată, spre deosebire de opus-urile anterioare, masterizate mai din topor, iar procesarea vocilor împrumută acestora o anumită artificialitate, vocea lui Valfar căpătând uneori o nuanţă aproape cibernetică. Îi înţeleg perfect pe cei care s-au simţit deranjaţi de aceste schimbări, dar, pentru mine, în asta constă farmecul albumului şi, cum am spus, este fără îndoială opera mea Windir favorită, deşi Arntor este un secund apropiat.
Windir s-au despărţit în anul 2005, în urma morţii tragice a eminenţei cenuşii a trupei, Valfar, dar nu înainte de a-şi lua adio de la fani printr-un ultim concert cu adevărat memorabil, un tribut adus moştenirii muzicale lăsate în urmă de Valfar şi imortalizat prin DVD-ul SognaMetal. Ceilalţi foşti membri Windir şi-au continuat activitatea muzicală în proiecte precum Cor Scorpii sau Vreid, care însă n-au ajuns niciodată să se bucure de un succes la fel de mare ca Windir.
Din ciclul de succes "Trupe de care tot aud dar pe care amân la nesfârşit să le ascult iar când le ascult în cele din urmă sunt blown away şi mă întreb de ce dumnezei mi-a luat aşa mult să mă urnesc să le încerc", astăzi avem Barn Owl, un duo acoustic/drone/ambient/psychedelic din San Francisco, California. Foarte, foarte, foarte fain, atât am de zis. Atmosferă cât cuprinde, piese moderat de lungi, unde sonice care se înfăşoară în jurul tău ca un piton, note luuuuuuungi, susţinute, mult ecou, tone de reverb, un anumit aer de bedroom drO)))ne - Barn Owl sunt companionul ambiental perfect pentru o vânătoare nocturnă de licurici în pădurile nesfârşite ale subconştientului. Au şi o discografie stufoasă şi sunt destul de prolifici, astfel încât sunt destul de sigur că un nou opus este mereu după colţ.
Ah, şi au coperte foarte tari.
Barn Owl - From Our Mouths, A Perpetual Light (2008)
De o săptămână încoace, sunt nevoit să-mi petrec 4-5 ore pe zi într-o agenţie bancară liniştită, unde nimeni nu ridică glasul, muzak-ul blajin învăluie încetişor fiecare firidă a birourilor, iar ţinuta obligatorie de businessman în devenire, alături de plictiseala atroce care se instaurează invariabil de-a lungul zilei, îmi distruge încet, dar sigur, spiritul. În plus, drumul de la casă până la bancă îl parcurg în vreo 10 minute, aşa că, automat, perioada mea normală de ascultat muzică este redusă şi mai mult. Aplicând principii economice de bază, este clar că, în timpul extrem de limitat pe care-l am la dispoziţie, doresc să obţin maximum de satisfacţie de pe urma celor câteva minute de ascultat muzică pe care mi le permit.
Deci ce fac?
Ascult Your Worst Nightmare de la Horrific, normal! Horrific este proiectul solo al lui Slasher Dave de la Acid Witch şi este o combinaţie irezistibilă de death metal, thrash metal şi 80s heavy metal, presărată cu nişte grind şi doom şi stropită cu o dragoste neţărmuită pentru filmele horror optzeciste. Să fie bine pentru toată lumea. Dacă ar fi să aleg un adjectiv pentru a descrie Your Worst Nightmare, acesta ar fi CATCHY. Întregul album este ca o expoziţie de riff-uri melodice, perindându-se fără încetare unul după altul, procesiune futfantastică întreruptă numai de solo-urile shredduite cu pasiunea unui gagiu care cântă la zbrangă în dormitor. Dacă vreţi neapărat un echivalent muzical, Horrific sună ca şi cum ai fi pus în blender Acid Witch, Frightmare şi Blood Freak. Accentul pus pe atmosfera siropoasă/sângeroasă nu este deloc străină de trupele enumerate. Nicio piesă nu este prea lungă, tehnică sau încărcată - chitaristul Slasher Dave nu urmăreşte să impresioneze prin nivelul său de tehnicitate, ci prin crearea unor cântece groovy care să-ţi rămână în cap mult după ce ai fost înlănţuit în cubicle.
Meh, nu ştiu cât de convingător sună paragraful de mai sus. Este întru totul posibil să fiu prea obosit ca să mai pot să exprim într-un mod coerent cât de marfă e albumul ăsta. Sau se poate chiar să nu fiu în stare deloc. Oricum, decât să citiţi în continuare porcăria asta de articol, mai bine aruncaţi o privire edificatoare peste coperta albumului: la ora 6:66, în dormitorul unei gagici dezbrăcate care citea Nightmare USA, un schelet verde cu plete rânjeşte şi shredduieşte la o chitară electrică în V, pe a cărei crosă e inscripţionat SATAN.
Complet awesome? Păi aşa e şi albumul. Cine are chef de nişte death metal ca pe Razorback Records, infuzat cu o doză viguroasă de heavy metal, plin de shredding, zbierete şi căcălău de riff-uri care te obligă s-o dai în air guitar, să pună mâna pe Horrific. THE METAL GODS DEMAND IT!
Fretboard attack, cranked to the max
This axe was made to shred!
Screaming horror fills the graveyard
Tonight we rock the dead!
Ieşenii de la Bucovina sunt una din cele mai cunoscute trupe de metal româneşti, precum şi - iar asta e o doză pură de subiectivism nesimţit - una din cele mai faine trupe de metal româneşti la ora actuală. Albumul lor de debut, Ceasul Aducerii Aminte, lansat în 2006, m-a captivat acum doi ani, când i-am şi văzut pe trupeţi live, în defuncta Epocă a Metalelor. Sunt conştient că este întru totul posibil ca albumul să nu-mi fi trezit niciun interes dacă ar fi fost opera unei trupe din orice altă ţară, dar n-am putut să rămân indiferent la versurile în limba română şi la sound-ul brut (doamne ce-mi plăcea bass-ul, care se auzea atât de PUTERNIC), "murdar", cu accente black metal pe alocuri, care mă ducea cu gândul la maestrul folk metal, Falkenbach. Clarone, Ceasul Aducerii Aminte i-a propulsat pe băieţii de la Bucovina sus de tot în topul meu personal.
În 2010 a apărut, out of fucking nowhere (eu unul habar n-aveam de dânsul până la lansare), Duh, un EP de cinci piese care, zice-se, ar constitui un mic teaser pentru un viitor album full-lenght al trupei. Duh constituie o evoluţie din toate punctele de vedere. Începând cu coperta, realizată de faimosul Costin Chioreanu, şi terminând cu producţia excelentă, avem parte de un disc extraordinar, mărturie de neclintit a awesomeness-ului caracteristic Bucovina.
Cele cinci piese se leagă foarte bine între ele. Vuiet Negru de Izvor este un intro scurt, de 2 minute, care aduce aminte de Nightwish în perioada când chiar erau buni. Cântecul omonim este o piesă foarte ritmată, cu nişte riff-uri viking metal care mă ung la inimă şi în care Luparul îşi etalează fără modestie vocea clean superbă, de muntean voinic, în putere, strigând versurile care mi-au rămas întipărite în minte de la prima ascultare:
Surul lup al codrului, Pasãrea vãzduhului, Pãstrãvul pãrãului, Iarba câmpului, Cetina bradului, Vechiul muşchi al trunchiului Ascunzişul râsului, Susurul izvorului!
Duh de strajã, Duh - veghetor Duh de vrajã, Duh - nepieritor!
Straja este probabil piesa mea preferată de pe album, fiind o prelucrare folk metal a unui vechi cântec de cătănie, cules, pare-se de GrigoreLese, ale cărui versuri au fost preluate şi de trupe. Luparul este cu siguranţă omul potrivit la cântecul potrivit, iar interpretarea lui mă unge la inimă, mă! Straja este, cred, o piesă mai veche în repertoriul Bucovina, căci îmi aduc sigur aminte ce mult mi-a plăcut de Luparul la concertul din Constanţa când a început să intoneze versurile celebre:
Cântă cucul,bată-l vina De răsuna Bucovina Cântă cucul,bată-l vina De răsună Bucovina!
Frumos de tot. Mestecăniş este vedeta albumului, atingând toate punctele esenţiale ale unui cântec-drapel Bucovina: vocea grandioasă a Luparului, nişte growl-uri tari venite fix de la Crivăţ, clape atmosferice, riff-uri de chitară viguroase şi melodioase, toate combinate într-una din cele mai mişto piese pe care le-au scos vreodată băieţii. Sunt convins că deja este hit pe la concerte şi pot doar să aştept ziua când voi răcni şi eu în faţa scenei: MESTECĂNIŞ! DE STRAJĂ-N INIMA BUCOVINEI! MESTECĂNIŞ! DIN VREMURI DE DEMULT! RARARARARARARA!!!
EP-ul se încheie cam brusc, dar foarte frumos, cu o reiteraţie acustică a piesei Bucovina, Inima Mea, de pe Ceasul Aducerii Aminte. De la prima ascultare, a fost clar că această variantă acustică s-ar fi simţit ca acasă pe Kveldssanger-ul celor de Ulver, respirând aceeaşi atmosferă încărcată de melancolie ca piesele acustice ale maeştrilor norvegieni mai sus menţionaţi.
Duh este ajutat din plin şi de sunetul limpede ca apa de izvor, masterizat de Dan Swano, care s-a ocupat de sunetul unei bascule de mărime medie plină cu trupe. Fiecare riff, fiecare pedală, fiecare vers şi fiecare hi-hat se aude impecabil, producţia fiind unul din punctele forte ale albumului.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, Duh are numai puncte forte. Mi-e foarte greu să găsesc ceva în neregulă cu EP-ul, exceptând faptul că se termină prea repede, lăsându-mă cu un gust puternic de "mai adă". Cum am zis, nu-s cel mai mai mare fan pagan/folk metal, dar Bucovina m-au cucerit iremediabil. Iar dacă ar fi să mă iau după Duh, aş zice că viitorul album Bucovina n-are cum să iasă altfel decât fantastic.
Blackfield este un duo de pop/progressive/art rock/whatever compusă din Steven Wilson, neobositul producător multi-instrumentalist, membru al altor patru trupe - Porcupine Tree, No-Man, Bass Comunion şi mai puţin cunoscuta Incredible Expanding Mindfuck (credeţi-mă pe cuvânt, sună mult mai mişto decât pare), şi artistul de origine israeliană Aviv Geffen (care, din câte se pare, este un rock-star în acel colţişor uitat de lume).
Totul a început prin 2000, când Aviv Geffen, fan înrăit Porcupine Tree, l-a invitat pe Steven Wilson împreuna cu trupa să susţină câteva concerte împreună. Dornic de a obţine recunoaştere internaţională, Aviv Geffen i-a propus lui Steven Wilson să ducă colaborarea lor la un nivel mai sus de ‘’cânt două versuri pe un album cu trupa ta şi tu la fel ‘’ şi aşa a luat naştere Blackfield. Au pus la cale un EP, care în cele din urmă s-a transformat într-un întreg album, intitulat într-un mod foarte ingenios Blackfield .
În mare, este un album pop standard cu ceva elemente de progressive care numără 13 piese. Instrumentaţia nu rupe gura târgului în privinţa originalităţii şi a execuţiei, dar cum originalitatea nu este întotdeaună sinonimă cu calitatea, putem să trecem peste.
Acel mic defect legat de instrumentaţie este însă compensat de atmosfera pe care albumul o propune, una foarte colorată, diversificată, plină de suflet şi sentimente. Avem parte de tristeţe, nostalgie, furie, depresie, scenarii dulci-amărui , frustrare, resemnare şi multe alte sentimente, aduse la viaţă de cinismul englezesc al lui Steven şi de vocea caldă şi exotică a lui Aviv.
N-o fi el original în multe privinţe, dar marea lui realizare este că nu se axează pe un subiect anume – gen prietena m-a părăsit/mama a murit/m-am dat cu capul de calorifer/am căzut de la etaj, sunt deprimat şi compun 13 melodii despre asta- , ci este mai mult un amalgam de poveşti, sentimente şi culori aleatorii, un fel de pastel, dacă vreţi, şi nu-ţi transmite niciodată aceleaşi lucruri.
A-l asculta este ca şi cum ai juca Solitaire - niciodată nu-ţi pică cărţile în aceeaşi ordine. Spre exemplu, prima dată când l-am ascultat, acum doi sau trei ani, îmi alimenta frustrările şi complexele adolescentine ; acum jumătate de oră când m-am apucat să-i scriu recenzia mi-am constatat nulitatea de critic muzical într-o lume în care există giganţi precum NME sau Pitchfork Media şi n-am mai fost în stare să leg două cuvinte. Probabil într-un viitor destul de apropiat în care o să fiu bogat şi gras, riffurile şi versurile deprimante pe care le auzeam odinioară o să fie înlocuite de gemete satisfăcute scoase de modele Playboy.
N-am mai scris demult despre o trupă faină de stoner metal, aşa că na-vă Alabama Thunderpussy, din Richmond, Virginia. Pe lângă că au unul din cele mai tari nume ever, băjeţii ăştia sunt nişte adevăraţi războinici stoner metal, având şase albume de studio la activ, fiecare mai bun ca celălalt.
Ca stil muzical, Alabama Thunderpussy abordează un Southern metal murdar şi distractiv, foarte rock'n'roll-ish, în care se simt influenţe Black Sabbath, Motorhead, Lynyrd Skynyrd sau Kyuss. Chiar n-am ce să zic rău de ei, sunt un pachet complet: au piese catchy, riff-uri şmekere, soloaie nesimţite, un vocalist care sună ca un John Garcia mult mai nervos şi un stoner vibe foarte pregnant.
Albume recomandate: oricare, Alabama Thunderpussy n-au scos nimic prost până acum. WOOHOO!
