Municipal Waste - Hazardous Mutation (2005)

Amân de multă vreme să zic ceva despre albumul meu preferat Municipal Waste şi nu ştiu de ce. Dar, acum că sunt iarăşi făcut rangă şi că Deşeul urmează să lanseze un nou album în aprilie, ăsta pare momentul potrivit. Nu ştiu dacă Hazardous Mutation este cel mai bun album Municipal Waste, dar ştiu că este albumul cu cele mai multe şlagăre pe care le ştiu pe dinafară. Şi nu ştiu dacă Municipal Waste sunt trve as fvck sau astea, dar ştiu că Municipal Waste sunt în stare să mă facă întotdeauna să mă simt bine, graţie riff-urilor lor extrem de rapide şi catchy livrate cu intensitate maximă de Ryan Waste şi vocalizelor energice şi pissed off ale vocalistului Tony Foresta (ce nume rustic!). Cred că oricărui rocăr îi este relativ imposibil să se abţină să thraşuiască sălbatic pe ritmurile demente ce explodează din instrumentele acestor golani inegalabili, iar dacă negaţi acest fapt, voi presupune din oficiu că minţiţi şi că vă este ruşine să beţi o tonă de bere şi să daţi cu pumnu-n perete. Serios, chiar aveţi de gând să ziceţi chestii naşpa despre o trupă care cântă thrash superb despre zombies, The Thing, bere şi petreceri la care te îmbeţi aşa tare că începi să arunci mobila pe geam? Tot ce am de zis e BEER PRESSURE'S TAKING OVER, DEATH TO BEING SOBER RARARARARARARARARAAAAAAAA!!!!!!!!

Fie că vorbim despre Intro/Deathripper, magnifica Mind Eraser, distractiva Terror Shark, atotpizdificatoarea Blood Drive sau piese devenite living classics precum Unleash the Bastards, sunt întotdeauna sigur că Municipal Waste îmi vor satisface toate nevoile de crossover thrash beţivănesc, motiv pentru care nu prea lipsesc niciodată din playlist-ul meu de zi cu zi. Ba chiar mă cam gândesc să-mi iau şi un tricoi cu ei, să fiu supermegagigaultrafan adevărat. În plus, şi am mai zis asta de nu ştiu câte ori, aş îndura bucuros spitalizarea obligatorie ce ar urma unui concert Municipal Waste, dacă asta ar însemna că mi-aş putea rupe gâtul într-un mosh pit sălbatic alături de Tony Foresta, Ryan Waste & co. Besides, asta ar însemna că aş putea petrece mai mult timp alături de Nushulescu, căci n-ar mai trebui să vin cu 304 la spital din Inel 2. Aş fi acolo tot timpul! WOWOWOWO!!!

Şi da, the fuckin' Waste urmează să lanseze un album nou foarte curând, The Fatal Feast pre numele său. Parcă puseseră şi o piesă la streaming pe undeva, dar nu mai găsesc unde, aşa că o să postez doar coperta, că-i minunată.

Waste in Space, yeah baby!

Bine, am croncănit destul, iar eu şi Marco vrem să ne culcăm. Înţelegeţi ce vreţi din asta. Deci mai pun un super videoclip care demonstrează cât de mişto e la concert cu Municipal Waste şi o să sper că îşi vor face apariţia şi în România, imediat ce termină turneul alături de GWAR şi Ghoul. Fuck it, am devenit o destinaţie exotică pentru trupe. LET'S GET IN THE BATH TUB AND MOSH!!

THE TIME HAS COME FOR ALL YOUR LEADERS TO DIE!!!

Asphyx - Deathhammer (2012)

Cât pe-aci să uit că Asphyx urmează să lanseze la sfârşitul lunii albumul de studio cu numărul 8, mult-aşteptatul Deathhammer. Din fericire, alţii n-au uitat, iar Decibel Magazine găzduieşte albumul în toată gloria sa, liber la streaming pentru oricine moare de curiozitate să audă bestia. Şi avem ce auzi, căci mi se pare că titlul albumului reflectă cu acurateţe muzica. Sunt abia pe la jumătatea albumului deocamdată, dar Deathhammer pare a fi o porţie sănătoasă de death metal fără fasoane şi brizbriz-uri - doar FUKKING DEATH, cu un Martin van Drunen aflat în formă maximă care răcneşte furios peste barajul de artilerie aşternut de instrumentişti.

It's great shit, frăţică, şi-l găsiţi aici.

Ah, şi ca nişte oameni gospodari ce sunt, Martin şi băieţii au lansat şi un videoclip oficial pentru piesa care dă numele albumului, să avem la ce băli în aşteptarea turneului de promovare. Din nou, nimic fancy, doar cranii, chitară, tobe, Martin van Drunen agăţat de microfon şi FUCKING DEATHHAMMER!!!

Gotthard - Homerun (2001)

Ok, recunosc, este întru totul posibil să fiu făcut absolut rangă la momentul de faţă şi să mă chinui cu Răzvănel să ne vedem pe skype pentru că dintr-un motiv ciudat nu-i merge camera. Recunosc, este posibil. Este de asemenea posibil să ascult mult prea mult Bon Jovi la momentul de faţă, ceea ce este un pic necorespunzător pentru un blog băşit axat pe metale jegoase (din partea mea, adică). DAR CE POT SĂ FAC? NIMIC. Marco oricum nu a mai postat de ceva vreme şi oricum n-o să vadă postul ăsta, deci na.

Oricum, e frumos să blăguieşti când eşti mucit cu Timişoreana la un litru la 1.8 lei. Mai au puţin şi expiră, dar EOKBĂ. She says we've gotta hold on to what we've got, it doesn't matter if we make it for not, we've got each other, and  that's alright! WOOOOOOOOOOOOOOOOOO!!!!!!!

Dar ceea ce este cu adevărat important este că Gotthard sunt o trupă elveţiană de hard rock destul de şmekeră şi că eu abia zilele astea am aflat de ei, în ciuda faptului că Fotzey de la Truda se cam cacă de multe zile în legătură cu ei, DECI NA. Homerun este un album frumos şi trebuie să recunosc că merge la fix în zilele în care nu ai chef de death metal antic. Ceea ce ar trebui să însemne NICIODATĂ, dar na, este totuşi un blog condus de doi hipsteri băşinoşi, deci să zicem că poate, uneori, există anumite momente când death metal-ul antic nu intră foarte bine, oricât ar fi de greu de crezut. PĂI NU?

Mă rog, sunt făcut praf acum şi nu mai are rost să bălmăjesc aiurea. Deci na-vă un super clip live cu Gotthard cântând un super cântec de pe super albumul lor, Homerun, ŞI IEŞIŢI ACASĂ, CURVE ORDINARE!!

Goatwhore - Blood for the Master (2012)

Nu că i-ar păsa cuiva de gunoiul ăsta de blog, dar n-am mai postat de multă vreme (trei săptămâni? pare o veşnicie) şi parcă încă n-aş vrea să las Tzeeeac-ul să moară. Nu ştiu ce scuză are Marco, dar eu am fost în sesiune trei săptămâni, iar în ultimele două săptămâni mi-am luat o vacanţă de la... orice, basically. N-am fost în stare să ascult decât Specii, deadmau5 şi Mac Lethal (care a scos de curând un album foarte mişto, Irish Goodbye), iar iPod-ul se zbate în agonie, căci nu l-am mai băgat în seamă decât ocazional luna asta şi a putrezit Powerwolf-ul şi Municipal Waste-ul în el. NAŞPA RĂU, BRO, dar n-am ce să fac. Se pare că traversez iarăşi una din acele perioade băşite în care n-am chef de absolut nimic. Azi m-am plictisit aşa tare încât am lucrat la licenţă lol.

Cu toate astea, există un album care pare că are şanse să mă scoată din letargia asta mizerabilă. Goatwhore este trupa formată de Sammy Duet, fostul chitarist al titanilor de la Acid Bath, şi, cu 15 ani de activitate şi 5 albume de studio în spate, nu se poate spune în niciun caz că ar fi nişte agarici. Noul lor album, Blood for the Master, abordează tema sacrificiului de sânge în numele Satanei (sau pizda mă-sii, ceva de genul) dar, mai important, abordează un blackened death metal cu ceva accente thrash, extrem de rapid, catchy şi vitriolic, care mi-a mers fix la inimă zilele astea. Goatwhore nu-şi îngăduie niciun moment de respiro, fiecare piesă fiind un uragan de riff-uri jegoase, blast beats şi versuri veninoase vomitate cu multă obidă, întru slava Celui de Jos, desigur. Există câteva momente când ritmul încetineşte vag, dar, în majoritatea timpului, muzica goneşte spre tine cu viteza şi determinarea unui, ăă... nu ştiu, nu reuşesc să găsesc o metaforă decentă. Dar Blood for the Master este un album destul de şmeker şi parcă-parcă mi-a cam făcut chef să mai caut nişte death metal împuţit prin cotloanele internetului.

Şi oricum, săptămâna asta se porneşte mini-turneul The Stone şi Infest prin România, nemernicii ăştia din Serbia urmând să poposească în Timişoara, Bucureşti şi Constanţa. Ambele trupe par extrem de şmekere şi mai mult decât promiţătoare pe partea live, deci, dacă nu intervine nimic, mă veţi putea găsi sâmbătă în Metalcave Constanţa, pavându-mi drumul către epuizarea fizică totală în pit-ul violent pe care-l prezic încă de pe acum. GENOCIDE!!!

Henry Rollins - Provoked (2008)

Presupun că ştim cu toţii despre Henry Rollins, vocalistul legendar al la fel de legendarilor punkeri Black Flag, pe care-l vedeţi ba cu pleată de boyband, ba ras în cap şi îmbrăcat doar în blugi, lansându-se în mişcări spasmodice pe scenă şi părând super ameninţător şi astea. Eu, ca un necunoscător absolut în tot ceea ce ţine de punk şi, de ce să nu recunosc, ca un poser grotesc ce sunt, habar n-aveam că Henry Rollins este cunoscut şi pentru munca sa ca spoken word artist - adică, în termeni de cercopitec, se plimbă de colo-colo şi povesteşte chestii.

Am aflat întâmplător despre Provoked în timp ce bântuiam pe threadul despre stand-up comedy al unui forum pe care-l frecventez  zilnic, într-un timp în care încercam să adun absolut orice înseamnă George Carlin sub formă de mp3. Poftim, mp3?, se întreabă mirat cineva din spate. Păi, da, mp3, că n-am timp să stau să mă uit la moş Carlin cum se plimbă îmbrăcat în pulover pe scenă, aşa că prefer să-l ascult noaptea în căşti înainte să adorm. Revenind, m-am simţit intrigat când am văzut o chestie pe care scria Henry Rollins pe topicul ăla şi, fără să stau prea mult pe gânduri, am dat câteva clickuri şi, câteva minute mai târziu, fişierele mp3 îşi găsiseră culcuş în iPod-ul meu.

Aşadar, ce naiba ar putea avea Henry Rollins de zis care să merite ascultat? La urma urmei, este un fost star punk rock de 40+ ani (la data lansării albumului, că acum a sărit de 50, săracu'), bătrân, decrepit şi probabil puţin dus cu sorcova de la atâtea lovituri primite în cap. Dar, pe de altă parte, este un om care a trăit multe la viaţa sa şi care acum, la bătrâneţe, are o viziune surprinzător de lucidă asupra lumii. Presupun că stand-up comedy este eticheta care poate fi aplicată cel mai uşor unui material precum Provoked, însă reprezintă mult mai mult de atât, fiindcă Henry Rollins îmbină cu uşurinţă povestirile hazlii, observational humour-ul, satira socială şi amintirile sale "din copilărie".

Rezultă astfel un material destul de eterogen, după cum puteţi bănui, în care Henry sare cu agilitate şi nepăsare din subiect în subiect. Astfel, de-a lungul materialului, vorbeşte despre educaţia sexuală din şcoli, despre coridele din Spania, despre drepturile homosexualilor, despre cât de marfă e că încă mai există crocodili care omoară oameni, despre cât de bine se înţelege cu copiii şi despre cum încă îşi mai bagă fasole în nas la masă pentru că, la 48 de ani, încă i se mai pare amuzant. Nu lipsesc nici subiectele politice, precum războiul din Irak sau administraţia Bush, la fel cum nu lipsesc poveştile legate de muzică, Henry vorbind despre perioada petrecută alături de Black Flag sau povestind cu mult umor despre ziua când a făcut cunoştinţă cu David Lee Roth. În mod similar, livrarea materialului este extrem de dinamică, datorită energiei debordante a lui Henry, care începe o poveste, face o paranteză gigantică pe la jumătatea ei, mai face o paranteză la paranteză, se opreşte un pic ca să imite pe cineva şi să insereze nişte onomatopee zgomotoase, revine la povestirea iniţială, îşi mai aduce aminte de o chestie pe care a uitat să o zică, şi tot aşa. Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit, însă, este capacitatea sa de a se lua singur peste picior şi de a se autoironiza constant, recunoscând cu seninătate că a ajuns un bătrân băşinos, că este complet inapt din punct de vedere social şi că este, în general, o fiinţă demnă de milă.

Desigur, exagerează. Mi-aş dori şi eu ca la 50 de ani să cutreier neobosit prin lumea-ntreagă, dând spectacole stand-up de 4 ore şi implicându-mă într-un catraliard de proiecte, inclusiv filme şi emisiuni radio, deşi cel mai probabil o să putrezesc în faţa televizorului, cu o bere în mână, firimituri de chipsuri la bot şi maieul pătat cu ketchup. Orişicât, primul meu contact cu cealaltă faţă a lui Henry Rollins a fost unul extrem de plăcut. Provoked este un material distractiv, cinic pe alocuri, foarte serios în alte locuri, dar foarte lucid şi dominat de un bun-simţ care "trădează" o inteligenţă aparte. Evident, nu mă refer la bunul-simţ în limbaj, căci, la fel ca moşu' Carlin, Henry înjură ca nechematul. Mă refer la acel bun-simţ care, dacă s-ar găsi printre oameni într-o cantitate mai mare, ar face ca rasa umană să pară ceva mai puţin abjectă.

Şi oricum, merită ascultat chiar şi numai pentru povestioara cu David Lee Roth şi reuniunea Van Halen, hăhă. Cool story bro!

PS: Găsiţi pe youtube setul complet Provoked filmat la Melbourne, Australia, împărţit în vreo 14 bucăţi de câte 15 minute. Evident că are multe chestii suculente în plus, deci merită din plin urmărit, mai ales că nu se ştie cât timp o să mai fie disponibil, dată fiind toată mizeria asta cu ACTA.