Dacă a terminat toată lumea cu îmbuibatul fără limite şi desfăcutul de cadouri, poate ascultăm nişte Hot Graves. Albumul lor de debut, Knights in White Phosphorous, te loveşte cu un amestec marfă de black metal satanic, thrash metal, d-beat şi crust care ar fi fost perfect pentru a distruge spiritul Crăciunului. E prea târziu acum pentru asta, dar eokbă. Între riff-urile rapide şi jegoase, solo-urile faine, drumming-ul intens şi atmosfera de blasfemie nocturnă cu sânge şi capră întoarsă, nu mai am timp să mă gândesc că de Crăciun am primit şosete şi un patent. În plus, au piese cu nume precum Worship The Goat şi Dirge ov the Apokalyptik Hordes ov the Toxik Damned, deci nu mai e nevoie să conving pe nimeni că Hot Graves sunt legit as fuck.
NO TIME FOR REBUTTAL
THERE'S NO TIME TO WASTE
COME TAKE THIS CHALICE
THIS BLOOD YOU MUST TASTE!
A sosit iarăşi acea perioadă magică din an, când sarmalele bolborosesc în oale, cozonacii se coc în patiseria de unde-i cumpăr, bradul artificial e pe podeaua din sufragerie pentru că încă nu l-am împodobit, iar colindătorii îmi izbesc în uşă mai-mai s-o dărâme, cuprinşi de febra sărbătorilor şi a perspectivelor financiare scandaloase.
În plus, asta este seara când Moş Crăciun vine la copiii cuminţi care i-au trimis scrisori din timp şi le aduce cadouri şi dulciuri. Cât despre copiii care au fost obraznici în timpul anului, la ei o să vină King Diamond şi-o să-i fure şi-o să le zbiere falsetto în cap tot restul vieţii.
Mai bine aşa, decât să mai primesc încă un pulover băşit.
Habar n-am ce fac aici, dar poftim nişte drone/space rock din San Francisco. Are groove-uri şaizeciste, chitare care bagă drO)))ne în timp ce alte chitare bagă acorduri gustoase, bass şi tobe care pulsează în fundal, voci monotone şi lipsite de feeling şi un miros puternic de psihedelie krautrock. Merge ok atunci când ai de făcut ceva repetitiv şi ai nevoie de nişte muzică de fond.
Până acum câteva zile, numele de Mac Lethal nu-mi spunea nimic. Nici măcar nu-l asociam cu videoclipurilesalevirale de pe youtube, care au reuşit să treacă pe lângă mine cu graţie. Am fost însă surprins să-l văd pe lista de final de an a unuia din site-urile pe care le urmăresc constant şi am fost intrigat, aşa că am intrat repede pe pagina de bandcamp a tipului şi am dat play. Am fost blown-away.
Asta pentru că ultimul său album, North Korean BBQ, nu seamănă cu niciun alt album hip-hop pe care l-am ascultat vreodată. Numeroşi rapperi vorbesc despre târfe, trafic de arme şi droguri, lupte între găşti rivale şi bijuterii scumpe. Mac Lethal, însă, este un tip alb din Kansas care a împlinit 30 de ani şi care simte cum întreaga viaţă începe să i se ducă la vale. Unii rapperi glorifică drogurile şi le consideră o necesitate absolută pentru a fi gangsta. Mac Lethal le vede ca pe o modalitate prin care adulţii încearcă să facă faţă rahatului pe care soarta li-l aruncă zilnic în faţă. MTV ne-a învăţat că rap-ul este un instrument prin care poţi aduna case enorme şi colecţii de maşini. Pentru Mac Lethal, este ceea ce îl ajută să se menţină pe linia de plutire şi să n-o ia razna complet. Exagerările tipice genului muzical pe care îl abordează nu îşi găsesc loc în munca lui şi preferă să vorbească în termeni simpli şi realişti despre viaţa, relaţiile şi dependenţele lui, aşa cum le trăieşte zi de zi.
North Korean BBQ este un album extrem de personal şi asta se vede dureros de clar. Therapy for Gangsters deschide albumul cu o mărturie deprimantă a trăirilor cu care se confruntă zilnic Mac:
I'd rather feel sadness than feel nothing
A knot up in your stomach means
That something real's coming
I'd rather feel that than feel nothing.
Sometimes I break down and cry
When I think about my dad's death
But my dad isn't dead, he's alive.
Tot pe Therapy for Gangsters, frustrarea de a fi considerat ceva ce nu este iese la suprafaţă prin versurile "Just cuz I got the white boy voice and some big words, don't mean I'm a poet, no, I'm a gangsta!". War Drum este o revărsare cathartică a tot ceea ce a învăţat Mac Lethal până în acest punct al vieţii sale, observând cu ironie "The opposite of love isn't hate, the opposite of love is indifference" şi mărturisindu-şi cu sinceritate defectele şi tot ceea ce nu-i place la el:
Sometimes I'm such a grumpy old thing
That I take a bump of cocaine just to lubricate me socially
[...]
It's never been a secret that I go from hot to freezer with my moods
I'm Odd pare un extras dintr-un monolog susţinut pe canapeaua psihologului, în care Mac Lethal exprimă cu disperare temerile sale cele mai profunde şi sentimentul de neputinţă cu care se confruntă în fiecare zi:
I swear to god, I'm scared shitless. Stuck on these mountains, and they're cliffless. No place for me to jump, no audience to bear witness. Their interest, has dwindled down to glimpses.
[...]
I'm comfortable surrounded by addiction. See, I don't even wait for 5 o'clock. Lately I just wake up. Eat my lunch, make a drink, roll some pot and then I just quit.
[...]
Kids always think they're smarter than adults, til they grow up and they realize life is harder as adults.
(It's what happened to me, dude.)
Citrus este o analiză la rece a modului în care se poate degrada şi denatura o relaţie între două persoane, iar conceptul este dus şi mai departe pe Shannon, o piesă pe care mă simt aproape incomod să o ascult, fiind atât de intensă şi personală încât pare o confesiune în faţa sinelui:
I threw a hundred dollar bill into the wishing well
Pictured you and whispered to myself that I wish you well
Because I wish you well
[...]
I'm gonna take a deep breath and close my eyes
And by the time I open'em I hope I realise
That I'm over you
Toate aceste sentimente şi mărturii devastatoare sunt însă contrabalansate în mod inteligent cu mici izbucniri de speranţă şi optimism, cum este Raise the Dead, care se constituie atât într-o acceptare a sinelui, cât şi într-o celebrare a vieţii:
And that's the reason people own pets
Unconditional love can mean no stress
I'm so stressed
And I'm not perfect
I admit that I'm not perfect
[...]
My nephew is autistic but he's such a precious person
That I wouldn't make him normal even if I could
[..]
I'm alive cuz there's nothing else to do
I drank a little whiskey and realized
All the pain is cuz of you
[...]
My cousin is a lesbian but not a thing is wrong with her
I wanna make her happier but I don't think I could
Este evident deja (sper) că Mac Lethal este un artist complet diferit faţă de majoritatea celor care populează sfera asta muzicală. Chiar dacă introduce, ocazional, lovituri la adresa haterilor şi insistă să-şi apere şi să-şi justifice cariera, muzica lui este sentimentală, emoţională şi, mai presus de toate, originală. Pentru că poate ne-am săturat să ascultăm acelaşi gangsta rap materialist ca acum douăzeci de ani şi avem nevoie de evoluţie sau, măcar, de o schimbare de perspectivă.
Mac Lethal nu mai este pentru mine un nume necunoscut, ci dovada că rap-ul poate însemna şi altceva: substanţă, profunzime, trăiri intense şi personale şi, mai presus de toate, sinceritate.
Pentru toţi cei care regretă timpurile demult apuse ale unor artişti precum Jimi Hendrix, Deep Purple, Led Zeppelin, Rolling Stones sau Janis Joplin, 2011 a adus cu sine o surpriză foarte interesantă pe nume Graveyard. Aceşti patru ticăloşi provin din Gothenburg, Suedia, dar să nu credeţi că se ocupă cu death metal melodic. Nu, Graveyard sunt hotărâţi să reînvie sound-ul rock al anilor '70 şi nici c-ar putea suna mai autentic. Hisingen Blues este cel de-al doilea album al lor şi este absolut incredibil. Muzica lor este un amestec delicios de blues şi classic rock, cu o atmosferă superbă şi unul din cei mai faini vocalişti pe care i-am auzit vreodată, şi este fix ceea ce ai nevoie pentru o zi ploioasă şi băşită ca asta.
Piese intense, pline de energie, găleţi de solo-uri blues rock apetisante, ritmuri catchy care te vor face să dansezi incontrolabil pe balcon, acel ton unic de chitară, fuzzy şi deep-fried ca puiul prăjit, versuri despre Lucifer, ispită şi dragoste şi o prestaţie vocală extraordinar de carismatică ce aminteşte de pasiunea inegalabilă a bluesman-ilor faimoşi - sfinte John Lee Hooker, albumul ăsta are de toate!
Serios, mă uit la videoclipul ăsta şi nu-mi vine să cred că Hisingen Blues este un album lansat în 2011.
The Black Keys? PFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFT. Ţigane, rogu-te!
Pentru că e fain şi coverul "Cortez the Killer" e cea mai frumoasă înşiruire de versuri, acorduri şi random guitar assfuckery pe care am auzit-o vreodată. Şi sună incredibil pentru un disc live.
All Pigs Must Die este o trupă americană tânără de hardcore/d-beat/crust cu ceva veleităţi death metal, nu foarte diferită de golanii de la Trap Them. Dacă interesează pe cineva pedigree-uri şi de-astea, în componenţa trupei se află bateristul Converge, doi tipi de la Bloodhorse şi vocalistul de la The Hope Conspiracy.
Muzical vorbind, All Pigs Must Die nu reinventează nicio roată. Oferă acelaşi melanj de punk şi metal ca şi Trap Them, doar că muzica este ceva mai simplă şi mai directă. Practic, ai parte de tone de blast beats şi riff-uri vitriolice, peste care vocalistul zbiară constant versuri despre extincţia omenirii, moarte, ignoranţă, probleme sociale sau religie. Din fericire, execuţia este perfectă din toate punctele de vedere, iar bateristul mai că fură lumina reflectoarelor. Producţia este impecabilă, toate elementele muzicale fiind balansate ideal, iar majoritatea pieselor se învârt în intervalul 3-5 minute. God is War are deci ceva mai multă carne pe oase decât mă aşteptam şi am fost surprins să constat că au chiar şi un closing track de 8 minute în care trupa îşi etalează şi un pic din sensibilităţile doom metal.
Per ansamblu, All Pigs Must Die mi-a plăcut la fel de mult ca şi Trap Them şi cred că, atâta timp cât vor mai apărea albume ca ăsta, e de bine. Trupa impresionează prin execuţia fără cusur, drumming-ul incitant şi zbieretele intense ale vocalistului, ceea ce, pentru mine, este ideal. În plus, îi cheamă All Pigs Must Die, deci ştii sigur că, dacă umbli într-un tricou cu ei şi dai peste nişte poliţişti, o să-ţi iei păruială gravă. Ceea ce-i mişto! POLICE BRUTALITY FTW!
Marco a plecat să-şi redescopere rădăcinile în ţara de baştină timp de 10 zile sau ceva de genul, ceea ce înseamnă că am rămas stăpân peste tarlaua asta. Aşa că, în următoarele 10 zile, probabil n-o să primiţi altceva în afară de grindcore şi death metal scârbos. Poate o să-şi facă milă Alex de voi să posteze ceva despre The White Stripes, dar sunt destul de sigur că a fost o minciună sfruntată postul ăla, deci cam naşpa.
Cel mai bine e să încep cu faptul că a ieşit la suprafaţă o piesă de pe noul album Asphyx, Deathhammer, ce urmează să fie lansat la sfârşitul lui februarie. Pizdeală pură. Sper ca turneul de promovare a albumului să facă o oprire şi-n Bucureşti. Vreau să-l văd pe Armin van Buren în persoană.
Probabil c-ar fi mult prea evident să observ c-a apărut noul EPCruciamentum şi cât de şmeker e, aşa că mai bine zic două vorbe despre cel mai sălbatic album grindcore apărut anul ăsta, Orphan al nenorociţilor de la Gridlink.
Având în componenţă membri Human Remains, Mortalized şi Discordance Axis, Gridlink s-au hotărât, pare-să, să bage cât mai mult abuz sonic în cât mai puţin timp posibil. În doar puţin peste 12 minute, eşti asaltat de un uragan neîntrerupt de riff-uri disonante, drumming brutal şi unele din cele mai torturate zbierete înalte pe care le-am auzit într-un album grind. Închipuiţi-vă că sunteţi într-un dragster şi că aveţi parte de un accident îngrozitor, doar că pista este făcută din sticlă zdrobită, cuie, fiare ruginite şi pitbulli nervoşi. Cam aşa se simte fiecare din cele 12 piese de pe Orphan.
Tot căutam ceva ultrabrutal şi lansat anul ăsta ca să postez, dar adevărul e că tot ce am ascultat azi a fost Bohren & der Club of Gore. Sunset Mission este probabil unul din cele mai faine albume ale cvartetului german, ducând cu gândul la filmele lui David Lynch şi învăluindu-te într-o pătură răcoroasă de jazz noir instrumental. Este antidotul (sau însoţitorul, nu ştiu încă sigur) perfect pentru o seară mizerabilă şi friguroasă în peisajul urban decrepit. Pian, contrabas, brush-drumming blând şi, mai presus de toate, acel saxofon incredibil - toate converg într-o muzică melancolică şi întunecată, de o frumuseţe stranie.
Necesită cu siguranţă o anumită dispoziţie (în al cărui cocktail să se regăsească neapărat şi o măsură mare de depresie) şi mai ales timp pentru a fi absorbit şi simţit pe deplin. Dacă le puteţi oferi lucrurile astea, Bohren & der Club of Gore vă vor răsplăti cu una din cele mai interesante experienţe muzicale de care veţi avea vreodată parte.
Sunset Mission este soundtrack-ul unei nopţi reci de noiembrie, petrecute într-un bar dubios de pe o alee lăturalnică a Oraşului Îngerilor, când eşti pe cale să fii unicul martor al unei crime pasionale.
Au venit colindătorii ăia băşiţi de la Teologie azi, acum, 14 decembrie 2011, şi au început să cânte despre cum Fecioara Maria sau nu ştiu cine nu are bani de haine şi de scutece, iar eu am stat în pragul uşii şi i-am ascultat jenat cum bocesc. Orice street cred pe care-l aveam s-a dus complet acum şi s-a relevat că de fapt nu-s absolut deloc rebel, ci mă conformez oricui mi-o cere.
AM NEVOIE DE NIŞTE BLACK FLAG CA SĂ DEVIN IARĂŞI INADAPTAT ŞI NONCONFORMIST! CĂCA-M-AŞ ÎN SUS!!
Uitasem complet că Powerwolf au scos un album nou anul ăsta, fiind înecat în death metal progresivo-spaţial. Din fericire, am dat din întâmplare peste videoclipul oficial al piesei We Drink Your Blood, de pe Blood of the Saints şi Powerwolf tocmai şi-au consolidat poziţia în lista mea de trupe preferate. Am zis deja în articolul precedent care-i treaba cu ei şi nu are rost să mă mai repet, pentru că Blood of the Saints continuă cam pe acelaşi drum, oferindu-ne acelaşi power metal simfonic excelent despre sânge, vampiri, biserici şi vârcolaci, propulsat de vocea operatică a românului Attila Dorn, care rupe şi raşpă tot în materie de clean singing. Să-l ţină Dumnezio în viaţă!
Vă las să savuraţi videoclipul We Drink Your Blood. Mă uit deja a patra oară la el. SE SIMTE MIŞTO.
În preajma Crăciunului, grupul editorial Tzeeac s-a lăsat cuprins de atmosfera acestuia şi s-a pus pe făcut fapte bune. Aşa că am recrutat un nou membru, pe Alex, pe care-l puteţi viziona grohăind şi-n videoul postat mai jos.
E o mişcare perversă de marketing, desigur, dar ştim că voi n-o să vă supăraţi pe noi. Uraţi-i bun venit!
De la emoţionantul meu debut editorial, am decis să mai aştept o vreme, măcar un an, până când o să mai recenzez un album şi cu cea mai vagă alură de elitism. Nouă luni mai târziu, după atâta vreme de stat pe tuşă, simt aşa o disperată nevoie de a-mi etala snobismul dezgustător încât aş recenza şi o farfurie de pilaf.
Şi-acum că m-am pus pe treabă, habar n-am ce să scriu despre The Rip Tide în afara faptului că e hipsteresc ca dracu şi că e unul din cele mai bun albume de anul ăsta. Nu ştiu multe persoane care să fie familiarizate cu folk-idie, dar pentru cei care sunt, recomand din tot sufletul albumul ăsta.
Ca şi înainte, Beirut ne oferă tapiţerii urbane şi rurale foarte bine realizate, pline de nostalgie şi melancolie. Este foarte vizual, ca să zic aşa, narativ, însă fără a se încadra în categoria albumelor concept. Are o anume poveste, dar este foarte flexibilă şi felul în care este înterpretată depinde de ascultător.
Componenta instrumentală este diversă şi inspirată, de la trompete, mandoline până la viori. În combinaţie cu câte o chitară, un pian şi o bătaie de tobă, pe ici, pe colo, într-o armonie perfectă, rezultă un sound melancolic şi plin de emotivitate.
A$AP Rocky e cel mai nou repăraş care a apărut de prin New York şi a luat hipsterimea pe sus cu rimele şi beat-urile sale chill as fuck. Este clar că este o senzaţie majoră, pentru că Pitchfork Media s-au udat maxim în review-ul lor. Spre meritul lui, însă, A$AP Rocky nu cântă despre trafic de droguri, violenţă şi războaie între găşti, ci se mulţumeşte să ne povestească despre viaţa lui din cartier, viaţă bazată în principal pe marijuana, băutură, grillz, bijuterii, lanţuri de aur, tatuaje, haine cu glugă, adidaşi ciudaţi, ochelari, biciclete, barbut cu zarurile pe jos, şepci, tracţiuni făcute pe semafor, inele, fast food, femei, pepeni, sifoane şi pantaloni purtaţi în aşa fel încât să-ţi iasă trei sferturi din cur pe-afară.
Vallenfyre este ceea ce cred că s-ar putea numi, dacă eşti un douchebag total, un supergrup. La cârma proiectului se alfă Gregor Mackintosh (Paradise Lost), care se ocupă de chitară şi voce, iar alături de el i-a recrutat pe Hamish Glencross (My Dying Bride) la chitară, Scoot (Doom, Extinction of Mankind) la bass, Adrian Erlandsson (At The Gates, Paradise Lost) la tobe şi un anume Mully, din nou la chitară.
A Fragile King se referă la tatăl lui Mackintosh, care a murit în urmă cu doi ani. Muzica Vallenfyre este deci output-ul acestei tragedii personale, o modalitate pentru Gregor Mackintosh de a-şi canaliza furia şi durerea pricinuite de moarte părintelui său, dar şi de a ataca religia organizată, societatea sau relaţiile interumane. Stilul abordat este un death/doom murdar şi întunecat, de factură modernă dar cu rădăcinile înfipte adânc în solul fetid al death metal-ului clasic. Chitarele au acel ton suedez inconfundabil pe care-l iubim cu toţii şi scuipă riff-uri lente, melancolice şi ameninţătoare, dar există şi momente când ritmul o ia la galop. Avem suficient palm-mutting cât să nu ne plângem, precum şi solo-uri captivante, fie haotice şi atotdistrugătoare, fie melodice şi atmosferice. Secţiunea de ritm merită aplaudată în special datorită lui Adrian Erlandsson, ale cărui fill-uri imprimă o atmosferă funebră întregului disc. Şi, desigur, vocea lui Mackintosh este fix ce trebuie: growl-uri adânci, puternice, maiestuoase, organizate în pattern-uri catchy şi refrenuri care-ţi rămân arse în memorie.
Conţinutul liric al albumului se referă în mod clar la vâltoarea sentimentală resimţită de Gregor Mackintosh în urma morţii tatălui său. Furie, negare, disperare, tristeţe, resemnare - toate îşi fac loc în versurile Vallenfyre. Probabil cea mai emoţionantă piesă de pe album este Seeds, un cântec lent, încărcat de melancolie şi un sentiment acut de dor:
I face an eternal winter
Without you I will cease
You were my idol
I am your priest
Desecration devine un vehicul muzical prin care fiul îşi jeleşte tatăl, apelând la nişte versuri simple, dar cu atât mai oneste:
The mighty leave us In an ocean of despair The void between us Becomes a cross I cannot bear Crushed by grief I seek the void, The black, The bare, A desecration A burden I can't share
În alte piese, însă, precum My Black Siberia, sunt lansate atacuri sistematice asupra societăţii moderne, orbită şi slăbită de lăcomie şi viciu:
The dismal cries of wolves resound The nameless crowd are trampled to their doom Systematic genocide Kill the pigs and all that they consume My black Siberia A thousand years left to decay
A Thousand Martyrs, una din piesele mele preferate de pe album, nu uită de obligatoriile blasfemii acuzatoare, profeţind prăbuşirea iminentă a religiei şi negând valorile morale ale acesteia, expunându-le ca falsuri: A thousand martyrs will never know the grief that I feel.
Per ansamblu, A Fragile King este un album excelent. Muzical vorbind, stă foarte bine, iar death/doom-ul celor de la Vallenfyre s-ar fi putut autosusţine chiar dacă versurile ar fi abordat temele tipice ale death metal-ului. Dar albumul se întemeiază pe nişte sentimente cât se poate de reale şi pe nişte trăiri interioare extrem de personale şi de oneste, iar asta îl face de o mie de ori mai bun.
Sau, dacă nu aveţi chef de post-sludge melancolic (este totuşi miercuri, săptămâna de şcoală/muncă e suficient de deprimantă şi fără alţi adjuvanţi), puteţi să daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi să ascultaţi nişte Wormrot. Grindcore ca la carte din Singapore, plin de blastbeats, riff-uri care sună ca o tornadă de viespi furioase şi mai multe răcnete ca atunci când a venit factura la Vodafone în valoare de peste 600 de lei.
Stau de-ampulea de aproape o oră şi ascult Asylum, cel de-al doilea album al americanilor de la Morne. Nu prea îmi dau seama de unde şi până unde este etichetat ca şi crust, pentru că ceea ce aud eu este un amestec de doom, sludge şi post-rock - şi încă unul al naibii de bun.
Morne au reuşit să creeze un album de o forţă extraordinară, propulsat de nişte riff-uri hipnotice şi repetitive peste care se aştern straturi de voce potenţate de synth-uri care acţionează din umbră, potenţând subtil sunetul, în loc să-l acapareze. Asylum este un album al contrastelor, pendulând cu uşurinţă între agresivitate şi melancolie, haos şi ordine, fiind uneori depresiv, dar înălţător şi optimist în multe alte momente. Albumul are mai mult de o oră, timp în care Morne te iau cu ei într-o călătorie muzicală introspectivă, marcată de piese lungi, construite cu migală. Sunetul evoluează constant, dar într-un ritm funebru, membrii trupei vrând parcă să fie siguri că nu ratezi nici măcar un strop din povestea pe care o ţes: o poveste întemeiată pe tristeţe, depresie şi furie, dar şi pe speranţă. Versurile simpliste par să confirme faptul că Morne doresc doar să-şi spună povestea în termeni cât mai simpli cu putinţă.
Asylum este genul de album care funcţionează cel mai bine atunci când îl asculţi singur, în linişte, fără să fi preocupat de nimic. Este probabil unul din cele mai atmosferice albume lansate anul ăsta şi are multe lucruri de oferit atunci când eşti dispus să-i accepţi convenţiile şi să-l iei aşa cum este el. Muzica celor de la Morne oferă frumuseţe, melancolie şi mult sentimentalism, iar asta este uneori exact ce am nevoie.
Maratonul albumelor hipstereşti din 2011 continuă cu nou lansatul El Camino al remarcabilei trupe Black Keys . N-are sens să vă plictisesc cu un istoric al trupei şi al discografiei lor, aşa că o să ne aruncăm direct în câcat să vedem ce-i de capul lui.
L-am aşteptat bălos timp de un an de zile, şi-n momentul în care a apărut am zis că-i de preferat să-l rumeg câteva zile, pentru că, şi cred că aici sunteţi de acord cu mine, nimeni nu vrea o recenzie scrisă în frenezia hype-ului.
Păi, cam rupe, şi asta o zic în cea mai profesionistă şi obiectivă manieră posibilă. Schimbarea de stil m-a făcut să mă simt ca lovit de-o cărămidă şi pot spune că dacă n-aş fi suportat acest şoc, poate că n-aş fi apreciat atât de mult tranziţia de excepţie pe care au făcut-o de la blues-ul brut din vremurile vechi la ceva niţel poppish, dar nu lipsit de profunzime şi complexitate. Hei, mai ştiţi ce vă ziceam de calitatea deliberat distorsionată a înregistrărilor care pentru multă vreme i-a definit? Acum avem ceva mai curat, fresh, însă fără a le răpi din acel ceva despre care vorbeam un rând mai sus. E de parcă boschetarul care odinioară cânta pe străzi a reuşit să obţină accesul la studio. Esenţa a rămas neschimbată, însă execuţia diferă.
Că tot am ajuns la execuţie, hai să vorbim puţin despre ea. El Camino este fără îndoială cel mai coios proiect muzical al lor de până acum. Atinge zone pe care mulţi le-ar fi considerat de neatins pentru Black Keys, în sensul că au reuşit să scoată bluesăraia aia dubioasă din obscuritatea genului şi să o popularizeze. Înainte să strâmbaţi din nas, nu uitaţi că totuşi vorbim de Black Keys, iar pentru oamenii de felul lor, succesul comercial şi conceptul de a ’populariza’ nu sunt sinonime cu superficialitate şi retardizare. Piese precum Lonely Boy şi Run Right Back , oricât de dansante şi radio friendly ar fi, sunt departe de a fi în aceeaşi categorie cu piese ale unor mari valori precum Coldplay şi Muse, care în ultimii ani au preferat să se prostitueze MTV-ului. Sister sună delicios de optezecist, iar nebunia lui salam de pe Money Maker parcă îmi zice că în ciuda schimbării lor de stil, tot blues cântă. Gold on the Ceiling este o melodie rock straight-in-the-face , fără briz briz-uri şi alte chestii pretenţioase, de o simplitate care mă face să mă întreb când pula mea s-a inserat în conştiinţa colectivă ideea precum că rock-ul trebuie să spargă tiparele fără nicio excepţie şi să ne ofere monstre de filosofie.
Producţia este excelentă şi extrem de revigorantă. Oricât de grele şi coioase ar fi sunat albumele lor vechi, erau obositoare frate. Însă El Camino curge frumos, natural, totul se leagă şi beneficiază de binecuvântarea continuităţii. Şi dacă vă vine să credeţi, avem bass. Nu, nu glumesc.
Cu toate astea, El Camino sună pe alocuri incomfortabil de familiar. După cum am şi zis în urmă cu câteva luni, în momentul în care am decis să le dau o şansă, eram mânat de o nevoie disperată de a umple golul lăsat de despărţirea celor de la White Stripes. Este foarte posibil să fie doar o chestie subiectivă, sau să fi suferit de curând o lobotomie fără să ştiu, dar în privinţa originalităţii, momentan, nu mi se pare că albumul stă foarte bine. Şi chiar m-am chinuit zilele trecute să-i găsesc originalitatea, credeţi-mă, dar fără rezultat.
Dar voi să nu vă lasaţi descurajaţi de nota sumbră cu care am încheiat analiza albumului. Black Keys au mărşăluit cu acest El Camino hotărâţi, demni, de parcă ar fi ştiut din start că au căcat cel mai bun album al anului şi că toată lumea o să le lingă picioarele. Însă în privinţa asta îmi voi spune cuvântul peste câteva săptămâni.
Krallice sunt plictisitori şi n-aş asculta o piesă întreagă de pe Diotima nici dacă viaţa mea ar depinde de asta. Ieşiţi acasă cu mizeria asta pretenţioasă.
Mâine e luni şi trag cu dinţii de ultimele ore din weekend-ul prelungit de patru zile în care n-am făcut nimic notabil. Nu mi-ar plăcea nimic mai mult decât să dorm până la ora 10, dar aşa ceva n-o să fie posibil. Aşa că mai bine stau şi ascult noul album Encoffination, lăsându-mă îngropat de viu sub riff-urile lor funebre şi sufocante, peste care plutesc ameninţător mârâielile rău-prevestitoare ale unui vocalist care sună ca o creatură diformă şi iraţională dintr-un coşmar lovecraftian. Mizeria asta fetidă rivalizează cu Wormphlegm.
Bine, nu chiar. Nimeni nu e-n stare să cânte funeral doom mai scârbos decât Wormphlegm, dar Encoffination se apropie deranjant de mult de atmosfera aia terifiantă. Şi totuşi, se simte bine. Ah, şi abia am făcut baie, deci sunt cam ca în piesa lor care se cheamă Washed and Buried.
Băbăbăbăbăbăbăbăbăbăbăbăbă cât de mişto e ultimul album Inquisition! Nu ştiu ce-am făcut de-l ascult abia acum, dar ia-mă Doamne şi du-mă tare că Ominous Doctrines of the Perpetual Mystical Macrocosm mi-a reamintit cât de ca lumea poate să fie black metal-ul. Mă simţeam blazat şi eram "meh, black metal, prefer ceva cu mai multă substanţă", dar Inquisition s-au dus într-o altă galaxie, au căutat cea mai grim necropădure pietrificată şi de acolo s-au pişat pe mine şi pe întreaga mea existenţă de până acum.
Este un album foarte şmeker, mai ales dacă te gândeşti că este opera a doar doi gagii. Ominous Doctrines of the Perpetual Mystical Macrocosm varsă peste tine torente nesfârşite de riff-uri disonante şi hipnotice, iar tobele blastuie în neştire, dar alternează constant şi cu pattern-uri clasice, aproape ca pe heavy metal. Iar vocea lui Dagon este probabil una dintre cele mai originale voci din sfera asta: nişte croncăneli monotone, robotice şi reptiliene în acelaşi timp, care aduc întrucâtva aminte de vocea lui Abbath, doar că mai EXTREMĂ.
N-are rost să mai continui. Ideea e că Inquisition au dat lovitura din nou cu încă un album de black metal cosmic, dar presupun că ar trebui să mă aştept la asta. Dagon şi Incubus fac muzică şmekeră din anii '90 încoace, iar Ominous Doctrines of the Perpetual Mystical Macrocosm arată clar că nu au de gând să se oprească prea curând. Să le deie Dumnezeu sănătate!
Felii de mititei, cartofi prăjiţi, ceafă de porc feliată şi caşcaval, totul tras la tigaie şi regurgitat într-o lipie groasă şi fragedă aşternută cu brânză, roşii, condimente, ketchup şi muştar. Da, arată ca o borâtură pusă-n pâine, dar a fost delicios. INVOKE.
O singură privire aruncată copertei este de ajuns ca să-ţi dai seama că Fallujah fac parte din brigada trupelor moderne şi cool de technical death metal, stând în aceeaşi linie cu trupe precum Obscura, Anata, Augury sau Aeon of Horus. The Harvest Wombs este un album de debut care-ţi oferă exact ceea ce te-ai aştepta: o doză sănătoasă de death metal progresiv, caracterizat prin versuri despre cosmos, planete şi fenomene astrale, miliarde de riff-uri tehnice ameţitor de rapide care nu încetinesc aproape niciodată şi "dueluri" prelungite între cei doi chitarişti, mult hyperblasting, infuzii delicioase de jazz, solo-uri melodice şi o atmosferă sci-fi pregnantă, totul beneficiind, desigur, de o producţie de cristal, care permite tuturor instrumentelor să se afirme în egală măsură.
Mare lucru nu prea mai am de zis. Am început să mă obişnuiesc cu trendul ăsta recent de a cânta death metal futurist şi chiar mi-a plăcut mai tot ce am ascultat din zona asta. Fallujah nu fac excepţie şi, dacă vă plac trupele de care am zis mai sus, The Harvest Wombs este un album cel puţin la fel de mişto ca tot ce au scos ăia.
