Ancient Existence - Death Fucking Metal (2008)

E cam cocalar să-ţi denumeşti albumul după numele unui gen întreg, ca şi cum, vezi Doamne, muzica ta ar fi exponentul perfect şi esenţial al genului. Sigur, poate că germanii de la Ancient Existence n-au avut asemenea gânduri penale când au ales titlul albumului, dar oricum, Dismember au făcut-o primii cu 11 ani înaintea lor (şi chiar şi Possessed, prin piesa cu acelaşi nume) şi tot mi se pare cocalarească faza.

Dar în cazul lui Death Fucking Metal, pot să trec cu uşurinţă peste uşoara iritare provocată de nume pentru că albumul acestor golani este una din cele mai plăcute experienţe sonore de care am avut parte în ultimele zile. Ancient Existence fac un pic de căcuţă pe canoanele genului: instrumental vorbind, avem de-a face cu nişte riff-uri simpliste, dar foarte contagioase şi care nu duc neapărat cu gândul la death metal-ul necruţător de factură suedeză, ci sună mai degrabă ca un heavy metal mai dur, cu anumite accente melodic death, acompaniate de un baterist la fel de lejer în abordare, ce produce ritmuri catchy intercalate cu câteva fill-uri interesante ici şi colo. Surpriza apare în momentul în care vocalistul Steffen Rehbock începe să se manifeste, fiindcă produce nişte voci ultraguturale pe care te-ai aştepta să le găseşti pe un album brutal death scârbos cu cântece despre cum să decapitezi prostituate, în niciun caz pe muzica mai "blândă" cu care avem de-a face aici.

Este un contrast bătător la ochi şi neaşteptat, dar combinaţia dintre grohăielile groteşti ale vocalistului şi restul ansamblului muzical funcţionează cu succes şi dă naştere unui disc distractiv şi variat, care m-a captivat de la prima ascultare. Death Fucking Metal trece prin momente death metal, heavy metal şi thrash metal, condimentându-le cu destule solo-uri melodice cât să te facă să te întrebi dacă nu cumva ratezi ceva pentru că nu asculţi mai mult melodeath. Poate că numele te cam induce în eroare cu privire la muzică, dar ultimul album Ancient Existence (s-au despărţit, aparent) este, oricum ai lua-o, un album care are multe de oferit şi care merită cu siguranţă ascultat.

Skinless - Trample the Weak, Hurdle the Dead (2006)

Tot vreau să ascult Trample the Weak, Hurdle the Dead de la Skinless de un an sau doi şi abia acum mi-am satisfăcut această nevoie elevată. Coperta m-a atras din prima secundă în care am văzut-o, mi s-a părut foarte bleak aşa.

În fine, Skinless s-au format în South Glens Falls, New York în anul 1992, lansându-şi primul album full-lenght, Progression Towards Evil, în 1998. Trample the Weak, Hurdle the Dead este cel de-al patrulea şi ultimul album de studio al trupei, care s-a dizolvat anul acesta. Muzical, avem de-a face cu un brutal death metal realizat cu mult bun gust şi măiestrie, care îţi reţine atenţia pe toată durata celor 8 piese ale sale, însumând aproape 37 de minute. De obicei mizeriile de genul ăsta mi se par cel mai eficiente atunci când nu se lungesc prea tare, iar pe albumul de faţă majoritatea pieselor depăşesc patru minute, ceea ce este un pic cam mult pentru mine. Cred că era mai ok dacă mai reduceau din repetările de riff-uri şi ţineau piesele din scurt, undeva în jurul a 3 minute.

Din fericire, Trample the Weak, Hurdle the Dead reuşeşte să fie un album captivant, şi asta pentru că cei patru muzicieni sunt foarte competenţi şi sună foarte bine împreună. Chitara sună, după cum v-aţi aştepta, ca un utilaj industrial şi drujbăie nişte riff-uri interesante, trecând atât prin momente de chugging încet şi borâtor, cât şi prin părţi mai rapide şi groovy. Bass-ul este îngropat sub munţii de distors, deci nu am ce să zic despre el, dar în schimb bateristul îmi place mult, pentru că menţine un midtempo foarte plăcut, intercalat cu blast-uri de scurtă durată şi fill-uri uşor tehnice care pigmentează ritmurile pieselor. Vocalistul Jason Keyser m-a surprins prin faptul că are o gamă vocală foarte variată, fiind în stare să treacă prin growl-uri guturale, zbierete care amintesc de Exhumed sau Impaled şi chiar şi ocazionalul pig squeal. Nu este deci o surpriză că piesele de pe album nu sunt deloc plictisitoare, pentru că tot timpul ai de-a face cu schimbări de ritm, voci intercalate sau breakdowns, care nu sunt excesive şi obositoare, ci rare şi foarte "la locul lor", iar producţia curată îmbină cu succes toate instrumentele. Există şi câteva sample-uri luate de prin filme, care sunt, iarăşi, scurte şi discrete. 


Skinless au, deci, un simţ foarte dezvoltat al măsurii şi proporţiilor. Muzica lor este violentă, zgomotoasă şi extrem de intensă, dar întotdeauna echilibrată şi lipsită de exagerări inutile. Chiar dacă nu explorează teritorii noi, Trample the Weak, Hurdle the Dead este un album brutal death excelent, ce are multe de oferit fanilor care abia aşteaptă să fie pocniţi în faţă cu bocancii br00tali.

Mai mult Ghost

Fix când mă îngrijoram că n-am ce să postez pe blog, am aflat întâmplător de existenţa acestui set live de peste 30 de minute care se vede şi se aude foarte bine. Aveam de gând să mă culc, dar o să mă mai uit încă o dată la el şi o să mă scald în gloria satanică a celor de la Ghost. Atunci când cântă Ritual, piesa care încheie concertul, Papa Emeritus adună de pe scenă un papă-muţunache de pluş pe care îl aruncă în mulţime la sfârşit. Glorios.

Tracklist:

1. Con Clavi Con Dio
2. Elizabeth
3. Death Knell
4. Satan Prayer
5. Prime Mover
6. Genesis
7. Ritual

În plus, prin august au postat pe site-ul oficial că înregistrează nişte piese noi, deci se prea poate ca visele mele umede cu un nou album Ghost să prindă formă în tărâmul material. Mi-am luat şi tricou cu ei în aşteptarea măreţului eveniment.


OUR FALLEN ANGEL VEXED WAS BANISHED FROM THE SKY
RECITE NOW FROM THE TEXT AND PRAY FOR ALL TO DIE

Space Tribe - The Future's Right Now (1998)

Am ascultat oribil de mult albumul ăsta în ultimele zile, cred că din cauză că este right up my alley. Goa/Psytrance extrem de energetic, cu beat-uri super variate, megaritmat şi cu o producţie impecabilă. Oli something ăsta din spatele trupei cică este un soi de semizeu mondial pe felia asta şi nu-mi este foarte greu să cred asta. Space Tribe sună incredibil de bine. Discografia completă numără peste 20 de release-uri, iar un album nou urmează a fi lansat în noiembrie, deci pot afirma fără umbră de îndoială că nevoile mele de băşinării electronice vor fi satisfăcute integral. Feels good man.

Site oficial

Lou Reed & Metallica - Lulu (2011)

James Hetfield sună înfiorător de prost, liniile de chitară sunt cele mai groaznice porcării emise vreodată de nişte doze electromagnetice, Lars Ulrich refuză în continuare să facă un efort cât de mic, iar Lou Reed (cine e ăsta, până la urmă?) zice doar nişte căcaturi random pe tot albumul. Asta e Lulu, măreaţa colaborare dintre doi giganţi (lol) muzicali. Mă bucur să văd că Metallica îşi târăşte în continuare numele prin noroi. Realizez că probabil sunt trollat grav în momentul de faţă şi că pârliţii ăştia se tăvălesc pe jos de râs citind recenziile negative, dar nu ştiu. E ca şi cum te-ai unge cu căcat din cap până-n picioare şi te-ai sui în tramvai. Da, o să insulţi nişte oameni şi o să poţi să râzi de ei, dar la sfârşitul zilei tot tu eşti mânjit pe faţă cu excremente umane.

Lulu se poate asculta complet pe internetşi. Mult succes!

Hunting&Gathering - Aliens F**k Off (2011)

Şi dacă tot am zis de electronicăraie băşită, sunt mândru să prezint cel mai nou album Hunting&Gathering, intitulat Aliens F**k Off. Şapte piese scurte, repetitive, pline de synth-uri, voci de roboţi şi tobe programte (şi chiar şi un sample dintr-un film sci-fi, că nu se poate fără), având unele din cele mai cretine/awesome titluri ever, pe care o să le ascult cu o plăcere grotescă de acum şi până-n vecie.

Ăsta va fi cel mai probabil ultimul album Hunting&Gathering. Dacă o să mai fac muzică, va fi sub alt pseudonim şi probabil că o voi arde pe trance simplist. Până atunci, ALIENS F**K OFF!

http://huntingandgathering.bandcamp.com/album/aliens-f-k-off

Alien Jesus - Open Your Eyes (2010)

Alien Jesus is now here on Planet Earth! As predicted in prophecies and sacred texts for thousands of years, Alien Jesus is here to save the earth from itself! Open Your Eyes is the debut album from Alien Jesus, the exciting new project from trance pioneers and legends GMS and Space Tribe. Where the Whole is greater than the Parts This fantastic album breaks all the rules, exploring new directions and dimensions, every track is a unique creation Pumping basslines and driving rhythms with voices, synths and guitars, lyrics and hooks.Alien Jesus present an evolution in psychedelic electronic music. Exquisitely produced, euphoric uplifting music that will take you on a journey through time and space, inner and outer dimensions. Music for the Mind, Body and Soul! Alien Jesus deliver salvation!


Nu posed acelaşi fler al descrierilor precum proprietarii de label-uri centrate pe muzică electronică, probabil din cauză că nu ştiu absolut nimic despre trance şi alte de-astea, dar Alien Jesus s-a dovedit a fi fondul sonor ideal pentru o zi băşinoasă de făcut curăţenie prin casă. Poate că dau cu mopul pe hol în loc să fac ceva distractiv, dar măcar ascult nişte nişte psytrance ca lumea în timp ce fac asta! Plus că după ce termin, o să pot să fac un duş şi să stau fericit în curăţenie. Feels good man.

Elm Street - Barbed Wire Metal (2011)

Albumul de debut al australienilor de la Elm Street oferă un heavy/thrash metal modern, dar înrădăcinat puternic în muzica greilor acestui gen (în special Testament). Piesele de pe Barbed Wire Metal sunt rapide, agresive, variate, pline de riff-uri care-ţi atrag imediat atenţia şi solo-uri faine, dar, deşi l-am ascultat de trei ori până acum, de fiecare dată am rămas cu senzaţia că lipseşte ceva. Nu ştiu ce. Poate energia pură a unei trupe precum Municipal Waste. Elm Street par deseori cam lipsiţi de vlagă, dar oricum, este un efort lăudabil şi merită ascultat.

Oppressor - Solstice of Oppression (1994)

Proto-tech death din Chicago, inspirat din Morbid Angel, Death, Gorguts, cu influenţe jazz, producţie chunky şi un vocalist extrem de gutural, exact cum îmi place mie. HAI SĂ FACEM FURII.

Moş Gherasim are 99 de probleme, dar Finnegans Wake nu-i una: John Cage - Roaratorio (1979)

Nu ne-am dat seama de asta decât prea târziu, dar am ajuns la articolul cu numărul 100. Această adevărată  piatră de hotar merită celebrată cu un nou featuring, iar de această dată, contributorul misterios este Moş Gherasim, mastermind-ul din spatele lui Finnegans Blog, muzician de grotă, viitor moştenitor de cazan pentru ţuică şi (pe drept) autointitulat snob băşinos. Astfel, magicul număr 100 nu ne aduce death metal borât, nici indie-rock hipsteresc, ci un, uh... mai bine citiţi singuri. Drept urmare, poftă mare-n continuare!

Iată-mă-s câinele cu blana de franjuri şi minţile praf, cu balele curgând pe taste în râuri-râuleţe, bolborosind a moarte prin exces de aluzii. Scriu tot mai greu, tastele-s încleiate în veninul manticorei bicefale din Iuda şi Nemeea: un cap se smiorcăie apolinic iar celălalt rage ca un elan în rut. Căci n-am venit să aduc pace, ci cuţit. Un cuţit de bucătărie bont, dar care îmi va fi de ajuns pentru a întinde marmelada eco - luată din Cărtureşti pe un purcoi de bani - făcută din fructele mâniei lumpen-hipstereşti mustind de cunoaştere a binelui şi răului dinainte ca acestea să fi devenit cool. Mirunge-voi feliile de pâine obişnuite doar cu pateu, întinde-voi gemul gros ca vopseaua dintr-o cutie uitată în pivniţă acum 30 de ani (“Lasă, cine ştie când ne mai trebuie!”). Trompeta va suna, iar morţii se vor ridica de la mese şi-şi vor încinge călcâiele în le nouveau danse macabre, un St. Louis shag hip as fuck, degrabă frângător de articulaţii.

    

Învăluit în fum, Cititorul. Un microfon metalic în mijlocul unei luni pline.

Hear ye, hear ye! Ereziarhul muzicii moderne, John Cage - cunoscut ascultătorilor mai tineri din rolul minor pe care l-a avut în Mortal Kombat - acest Craiu Mort avant-la-lettre, afurisit şi scuipat între ochi până şi de cei mai negri în cerul gurii anticrişti ai muzicii dodecacofonice, a căzut şi el în mrejele omologului său literar James WhatTheFuckAmIReading Joyce. Însă, spre deosebire de alţi frustraţi cititori în dodii, a luat cearşaful plin de mizerii cu subînţeles care este “Finnegans Wake” şi a făcut din el stindardul său. “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!”, a citat el din Oscar Wilde, apoi şi-a luat pălăriuţa şi a plecat în Irlanda, unde a început lucrul la noul său proiect.

Aşa s-a născut “Roaratorio”, o lucrare menită să transpună muzical spiritul ermetic al ultimului roman joycian. Muzical e cam mult spus, căci elementele tradiţional muzicale nu însumează decât poate o treime din structura lucrării. Întregul este dominat de vocea lui John Cage - răspicată, îngânată, fredonată, şoptită - care recită din “Finnegans Wake” rânduri alese în aşa fel încât literele de la începutul fiecărui “vers” să formeze un şir nesfârşit de JAMESJOYCE-uri. Muzica propriu-zisă intervine decât uneori, pe fundal, sub forma unor piese irlandeze cântate de către un taraf băştinaş. Restul e zgomot, un colaj de şaişpe straturi de sunete din irealitatea imediată. Dacă veţi zice că asta-i cea mai băşită idee ever, nu veţi fi departe de adevăr. În cuvintele lui Allen B. Ruch de la themodernword.com, “Roaratorio” e probabil singura lucrare “respectabilă” care se bucură de prezenţa unui pârţ în eşafodajul său sonor.

Prima impresie e dezamăgitoare. Titlul induce în eroare. Nu iese de nicăieri un cor demonic, acompaniat de orchestră în clustere de disonanţe, ca în “Lamentaţia doctorului Faustus”. Doar un nene care vorbeşte fără el în timp ce se plimbă pe stradă cu reportofonul pornit. Râsete stridente şi zvon de muzică din barul de alături, sunet de potcoave pe pavaj, lătratul unui câne (“d’ya like dags?”) şi alte cele. Asta nu-i muzică! Îmi vreau cei 100 de mega de raţie înapoi!

Şi totuşi, în timp ce scriam la o nouă postare pentru blog am prins drag de circul lui Cage. E o băşină, da, dar pute fără îndoială a Dublin şi a “Finnegans Wake”. Cheia ascultării e probabil aceeaşi ca a lecturii cărţii: let it flow. Curentul care-l trage pe cititor mai departe, printre aluviuni-aluziuni, ici molcom, colo în bulboană, este emulat în “Roaratorio” de vocea lui Cage. E singurul element constant în haosul de sunete. Când tace, eşti pierdut. O melodie irlandeză se învârte în jurul tău ca un copil al străzii, hai, nenea, dă-mi şi mie un penny să-mi iau o cană de cidru, alungat curând de moş Cage cel afumat, întors dintre boscheţii unde a făcut pişulică. Nu e muzică, dar nici audiobook nu e.
   
[Ar mai fi de scris despre trăirile evocate de acest opus, însă nu îl am la îndemână pe laptop, iar pe internet căutările m-au aruncat pe un podcast în care aberează în spaniolă un Juan Cago, un fel de piesă radiofonică dada, punctată de intervenţii electro. Cred că o să mai ascult puţin asta.]

Fanii Joyce se vor afla pe teren familiar. La fel, fanii În Criptă: “Roaratorio” prefigurează în unele momente desfrâul mefistofelic de pe “Despre divinitate şi cele lumeşti - cuvântare”. Cei care vor mai mult ar putea să caute celelalte lucrări ale lui Cage inspirate de Joyce. Pentru a impresiona însă hipsterimea, recomand niţică sofisticare cu Tōru Takemitsu: cvartetul de coarde nr. 1 “A way a lone” şi “riverrun” pentru pian şi orchestră.

Powerwolf - Lupus Dei (2007)

Am încercat să ascult noul album Fleshgod Apocalypse, dar n-am reuşit. Mi-a fost extrem de greu să trec până şi de prima piesă, un colaj disonant şi supărător de chugging, răgete şi căcaturi simfonice aruncate peste tot fără noimă. Totuşi, cheful de nişte metal simfonic a rămas neostoit, aşa că m-am orientat spre Powerwolf, o trupă germană de power metal, condusă de un vocalist român (pe cât de român poate fi cineva pe nume Attila Dorn) fantastic. Are o voce extraordinară, ce sună ca un fel de melanj între maiestuozitatea vocii lui Messiah Marcolin şi caracterul celei a lui Ozzy Osbourne. În fine, e greu să explici cum sună o voce, dar Attila Dorn este lejer al doilea cel mai şmeker Attila de pe planetă.

Cât despre muzică, nu pot să zic decât că mi-a potolit cu vârf şi îndesat poftele nocturne. Toate piesele sunt bombastice, exagerate, pline de riffăială faină, soloaie demente şi clape şi orgi bisericeşti duse la extrem, dar în sensul bun al cuvântului. Similar cu Ghost, şi Powerwolf abordează o tematică ocultă foarte siropoasă, toate versurile având de-a face ori cu lupi, ori cu sânge, ori cu vampiri, ori cu toate deodată, iar refrenurile merită un premiu special, pentru cât de infecţioase sunt.

Recomandat pentru rarele momente când ai chef de metale simfonice. Dacă tot ai de gând să asculţi un asemenea gen dubios, măcar alege o trupă care nu se ia foarte mult în serios şi care ştie că, din când în când, trebuie să laşi totul deoparte şi să te DISTREZI. Lupus Dei exact asta este - un album distractiv, chiar dacă, după 40 de minute de ascultat, toată muzica lor a început să sune ca un conglomerat cacofonic de SATAAAAAAN BLOOD TRAAAAAAA-LALALALAAAAAAAAAA PATER NOSTER GIGIGIGIGIGIGI IOIOIOIOIOI!!!

Entrails - The Tomb Awaits (2011)

Se pare că apetitul pentru death metal oldschool n-o să se stingă prea curând, în principal datorită faptului că există o gigatonă de trupe marfă a căror profesie principală este datul de şuturi în cur şi mestecatul de carne putrezită. După ce Disma au rupt norma cu al lor Towards the Megalith, ridicând gravone standardul pentru death metal, suedezii de la Entrails au lansat în septembrie cel de-al doilea album de studio, pre numele său The Tomb Awaits. Ca de obicei, nu m-am învrednicit să-l ascult de la apariţie, probabil din cauză că atunci o ardeam pe electronicăraie băşită lol, dar n-am putut să nu observ laudele pe care le primea albumul în stânga şi-n dreapta, prin toate colţurile internetului. Toată lumea orgasma spasmodic şi nu mai prididea cu osanalele, şi trebuie să recunosc că mă gândeam, ocazional, că nu are cum să fie chiaaar aşa bun.

Acum, că l-am ascultat în sfârşit, nu pot decât să constat neputincios că toată lumea avea dreptate. Entrails au rupt baraka cu noul lor album, bifând toate punctele esenţiale alea unui death metal de calitate. Chitare şi bass distorsionate masiv, care sună aproape ca nişte drujbe? Avem. Riff-uri titanice, super variate, care te zdrobesc fără milă? Avem. Solo-uri death metal fulminante? Har Domnului, avem. Un baterist excelent, care ştie să te ţină în priză, combinând cu abilitate blast beat-urile cu tot soiul de fill-uri interesante? Avem. Voci dinamice, monstruoase şi încântător de morbide, care rag versuri despre zombies, capete retezate, intestine, cimitire şi MUARTE? FUTU-I DA. Mai puneţi la socoteală şi producţia impecabilă, perfect echilibrată, şi feeling-ul general al muzicii, de claustrofobie, sufocare şi utter evilness, şi o să obţineţi un album perfect din toate punctele de vedere. Toate elementele se îmbină armonios într-un death metal de factură clasică, dar suficient de modern pentru a fi proaspăt şi incitant. Şi, ţinând seama de cele 12 piese pe care le conţine, totalizând aproape 40 de minute, putem afirma fără umbră de îndoială că The Tomb Awaits este unul dintre cele mai suculente albume apărute în 2011 şi chiar un concurent serios pentru titlul de albumul anului.

Entrails au dat lovitura. Believe the hype!

Burzum - From The Depths Of Darkness (2011)

Aparent, atunci când nu este un nebun rasist, Varg Vikernes îşi reînregistrează piesele vechi şi le pune pe un album băşinos pe care nimeni n-o să se obosească să-l pirateze. Oh well.

Suffocation - Effigy of the Forgotten (1991)

Îîîîîîîîîîîîîîîîîh, Suffocation, trupa care a ejaculat brutal death metal-ul pe lume şi care a continuat să pişencur ani buni după aceea. Pentru mine, Effigy of the Forgotten reprezintă etalonul în materie de brutal death metal, albumul prin prisma căruia judec orice alt album din sfera asta şi chiar altele aparţinând unor genuri complet diferite. None So Vile? Super album, dar nu se compară cu ce cântă Suffocation. Dying Fetus? Negrule, te rog. Mai bine bag Suffocation. Benone Sinulescu? Merge la o beţie, dar tot Suffocation sunt torţionarii. Immolation? Aproape la fel de şmekeri ca Suffocation. Deşi au inspirat aproximativ patru sute de miliarde de trupe care au încercat să-i copieze, Suffocation au fost întotdeauna mai buni la ceea ce fac. Sunt invincibili şi simt periodic nevoia să dau play la Effigy of the Forgotten şi să stau de-ampulea, absorbindu-le riff-urile şi lăsându-mă cu plăcere mutilat de vocea inumană a lui Frank Mullen.

E frumos, mă.

Immolation - Providence (2011)

Also, Immolation tocmai au lansat un EP gratuit. Tot ce trebuie să faceţi este să intraţi pe linkul de mai jos şi să vă lăsaţi adresa de mail, pe care veţi primi apoi un link de download. Mie unul nu-mi place aşa mult cum sună Immolation în ultima vreme. Majesty and Decay a fost momentul meh pentru mine, care pur şi simplu nu m-a impresionat la fel de tare ca restul albumelor lor. Dar chiar şi aşa, Immolation sunt una din cele mai şmekere trupe de death metal la ora actuală şi-şi merită pe deplin faima, iar Providence constă din cinci piese ameţitoare care mă macină la intestin. Merge treaba.

de aici 

Scanner - Hypertrace (1988)

During World War II the military ordered the formation of a commando troop out of seven convicts. With scientific help these seven were trained to a super combat unit by genetic manipulation. They went berzerk, and the mutants directed all their strength and superiority against their commanders. They had to be annihilated, so they were shot into space, and their rockets exploded, except one, who was ("Locked Out"), was found by aliens ("Wizard Force"), and they taught him to bring peace to the world ("Retaliation Positive").

Cam asta-i tema albumului-concept Hypertrace, lansat de trupa germană Scanner în 1988. Sigur că tematica sci-fi nu încântă neapărat pe toată lumea, însă eu, ca fan greţos The Lord Weird Slough Feg ce sunt, o înghit ca pe plăcintă. Dar nu trebuie să fii pasionat de science fiction ca să poţi aprecia nişte speed/power metal nemţesc ca la carte, cu partituri extrem de variate de chitară, shredding cât încape, solo-uri fulminante, refrenuri catchy şi un super vocalist, toate astea beneficiind de o producţie fără cusur.

Şi pe lângă asta, uitaţi-vă la copertă. Mie-mi arată ca un Christopher Walken în rol de spacelord, arborând o expresie care combină surpriza şi furia, ţinând în mână un tun interplanetar şi ţintind către Terra. Win!

Baphomet - The Dead Shall Inherit (1992)

Îmi place de mor albumul ăsta. Baphomet cântă death metal clasic american, down-tuned şi extrem de heavy, iar The Dead Shall Inherit este un adevărat giuvaer underground. Mi-aduce aminte de Immolation un pic, ceea ce e întotdeauna frumos. Vocalul are o voce fantastic de guturală, iar riff-urile de chitară, deşi nu foarte tehnice, sunt ÎNCÂNTĂTOARE şi întotdeauna catchy. Un punct forte al albumului este acela că bassistul nu se ascunde în spatele zidului de sunet, liniile sale de bass distingându-se cu uşurinţă în amalgamul de chugging şi blasting. Pentru perioadele în care tot ce vrei este nişte death metal old-school scârbos, simplu, fără ornamente, dar executat cu măiestrie şi siguranţă, Baphomet sunt candidaţii ideali.

Linkuri de download?

I-ar fi cuiva util să începem să băgăm linkuri de download - gen mediafire, megaupload, rapidshare - la fiecare post? M-am alarmat astăzi când am constatat că, atunci când caut un album, stau între 2 şi 5 secunde pe orice blog care are review dar nu şi link de download la album. Dacă ţine cineva neapărat să fie scutit de efortul de a căuta pe google, o s-o facem şi pe-asta, deşi există riscul să ne dea blogspot muiuţ şi să ne închidă şandramaua.

În fine, lăsaţi un comentariu sau pizdamăsii.

The Young Knives - Voices of Animals and Men (2006)

Perioada când MTV2 era o prezenţă constantă în grila de programe a căcănarilor de la RCS a fost extrem de fertilă în ceea ce priveşte descoperirile muzicale din sfera indie şi alternative rock. Puteam să dau la orice oră pe minunatul canal şi sigur se difuza vreun videoclip al unei trupe faine de care nu mai auzisem până atunci şi care, de cele mai multe ori, începea cu The. În acel an i-am descoperit pe Arctic Monkeys (ce vremuri - abia îşi lansaseră albumul de debut şi toţi erau nişte adolescenţi coşoşi cu freze de preşcolari), The View, Klaxons, The Kooks, The Killers, We Are Scientists, The Young Knives şi alte o grămadă de trupe de care am uitat acum. Difuzau tot felul de reportaje de la festivaluri megatari din Europa şi priveam cu încântare secvenţe live cu Placebo, Muse, Editors sau Kaiser Chiefs şi-mi doream cu ardoare să fiu şi eu în public, zbierând şi aruncând cu chiloţi. Şi-mi aduc aminte şi acum de sketch-urile cu Ginger Bloke, care se pişa la modul nostimo-retardat pe Metallica, My Chemical Romance sau Green Day. Superb.

Acum, însă, MTV2 este doar o amintire distantă, iar canalele de muzică de la televizor care au rămas în grilă nu prezintă nici un interes, pentru că toate dau exact aceeaşi muzică pop/dance căcăcioasă pe care o aud peste tot, de la maxi-taxi-uri până la supermarket. Natural, am uitat încet-încet de toate trupele astea care-mi plăceau pentru că mi-a fost prea lene să mai urmăresc ştiri despre ei pe internet sau de-astea. Noroc însă cu minunata iniţiativă a lui Marco - când a venit entuziasmat şi m-a pus să-mi aleg un album indie despre care să scriu, cu promisiunea că va face şi el la fel pentru un album black metal, am ştiut din start ce trebuie să fac, presiunea m-a inspirat: The Young Knives, frate!

Îmi amintesc şi acum primul meu contact cu The Young Knives: un videoclip bizar pe MTV2, în care trei nerzi se plimbau prin pădure şi zbierau onomatopee cu o energie contagioasă. The Decision, căci aşa se numea piesa, era extrasă de pe primul lor album, proaspăt lansat, numit Voices of Animals and Men. Trupa este compusă din fraţii Henry Dartnall (voce, chitară) şi Thomas "House of Lords" Dartnall (voce, bass) şi bateristul Oliver Askew, cei trei fiind o echipă imbatabilă de tipi transpiraţi îmbrăcaţi ca nişte pensionari băşiţi care ştiu să amestece partituri simple de chitară şi linii interesante de bass pentru a crea nişte cântece încântătoare, care mi se par la fel de tari acum, ca şi în urmă cu cinci ani.

Voices of Animals and Men este compus în principal din cântece optimiste, care tratează cu umor tot soiul de probleme sociale - conţinutul liric, precum şi trade-off-ul vocal dintre cei doi fraţi sunt punctele forte ale trupei. Here Comes the Rumour Mill blamează, cu zâmbetul pe buze, "gura lumii" şi oamenii bârfitori:

They keep on lying like no one really matters

And then those lies they just scatter and scatter

Can't hear my thoughts above the sound of the chatter

They keep on lying to you

They keep on lying to you

Weekends And Bleak Days (Hot Summer) observă cu o amărăciune amuzată cum ne măcinăm viaţa la muncă, aşteptând să vină weekend-ul odată, în timp ce, pe Loughborough Suicide, cei trei iau în considerare, cu o detaşare calmă şi raţională, oportunitatea suicidului, conştienţi că nu au nici un chef să ia parte la efortul de a trăi - And I will never go down fighting. The Young Knives îşi arată însă şi latura sentimentală cu una din cele mai frumoase piese de pe album, Another Hollow Line, descoperind perpetuu noi motive de a iubi:

I heard you are getting into Zen

And you’ve got a Buddhist friend

I didn’t think you had the patience

I guess you’ve proved me wrong again

Pe alte piese, britanicii se joacă nonşalant cu versurile lor, adoptând o grămadă de repetiţii care, paradoxal, conferă o mare dinamică pieselor, în special corelate cu capacitatea trupei de a da naştere la adevărate catchphrase-uri. Probabil că cea mai cunoscută de pe album este cea de pe She's Attracted To, o piesă care tratează cu mult haz "tortura" de a-i cunoaşte pentru prima oară pe părinţii noii prietene. Seara începe prost şi devine din ce în ce mai rea, până ce conflictul dintre părinţii încuiaţi ai fetei şi gagiu explodează într-o bătaie în faţa uşii:

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

You were screaming at your mum and I was punching your dad!

[...]

You were screaming at your mum and I was punching your dad in his face!

Alteori însă, cei trei renunţă complet la situaţiile mundane pe care le explorează şi o dau într-o psychedelia frapantă, de te întrebi dacă nu cumva povestesc ziua ce au visat noaptea, aşa cum se întâmplă pe The Decision:

The horses in the new forest are running in their Sunday best

And though you can't believe your ears

They say the words you long to hear.

Şi, tot pe aceeaşi piesă, apare repetiţia mea preferată de pe album, atât de infantilă:

I am the Prince of Wales

I am the Prince of Wales

And if all else fails

I am the Prince of Wales.

Dar nu cumva să credeţi că totul este numai lapte şi miere în universul muzical al celor de la The Young Knives. Coastguard este exemplul perfect în acest sens, o adevărată bijuterie neagră ascunsă bine de tot. Piesa reconstituie, aparent, moartea unei tinere care a fost luată, noaptea, de valuri, şi scuipată înapoi pe stânci de curenţii puternici. Cântecul este învăluit într-o atmosferă minunat de lugubră, plină de ecouri, ajutată de vocea rău-prevestitoare a lui House of Lords şi de versurile încărcate de energie negativă:

These are the pearls that were her eyes

She’s flotsam carried on the tides

Is she lost or did she hide?

On shifting rocks

On shifting rocks

She couldn’t swim she couldn’t see

The current pushing out the sea

Down estuaries and tributaries

On benthic rocks

She’s wrecked.

Alături de Coastguard, şi Tailors face notă discordantă cu restul albumului, fiind o odă bizară, copilăroasă şi înspăimântătoare pe alocuri adusă celor ce pun straie pe noi, impregnată, din nou, cu repetiţii obsedante:

Tailors are the best

And Tailors get you dressed

Tailors are the best

Button, Button, Button

Needle, Needle, Needle

Cotton, Cotton, Cotton

Oh well, mă întind cam mult deja, mai ales că The Young Knives par să fie genul de trupă pe care ori o adori din prima secundă, ori o urăşti tot restul vieţii. Presupun că cei trei nu-s pe placul tuturor, având în vedere imaginea adoptată, dar în inima mea ei vor avea mereu un loc special. Şi asta i-o datorez postului MTV2, căci de n-ar fi fost el, n-aş fi auzit nici eu de The Young Knives. Încă mai păstrez un licăr de speranţă că, odată, cândva, o să pot urmări din nou MTV2.

Wolves in the Throne Room - Celestial Lineage (2011)

Iată că a venit şi ziua asta – Marco scrie despre black metal. Nu ştiu dacă gestul meu coincide cu alinierea planetelor sau cu pogorârea pe Pământ a Anti-Christului (sunt foarte prost informat, doar ce-am aflat de războiul din Vietnam) dar cum eu nu refuz niciodată o provocare, la recomandarea lui .chester mi-am luat Celestial Lineage , ultimul album al trupei Wolves in the Throne Room (ştia băiatu’ ce ştia, numele ăsta ar merge şi pentru o trupă indie). Nu sunt foarte avizat în domeniu aşa că decât să mă iau după stimatul meu co-redactor şi să borăsc tot felul de glumiţe expirate din câmpul semantic al black-metalului, o să aplic aceleaşi procedee editoriale cu care m-am obişnuit pentru a vă oferi o experienţă pe cât de hihihi, pe atât de informativă.

Wolves in the Throne Room este, după cum se înţelege şi din rândurile de mai sus, o trupă de black metal compusă din fraţii/verii/cuplul romantic -chiar nu ştiu, nu scrie pe Wikipedia- Nathan Weaver şi Aaron Weaver . Îşi trag influenţele din black metal, doom metal, dark ambient, crust punk, muzica folk şi din trupa Neurosis de care, surprinzător, până şi eu am auzit. Temele abordate de aceştia, în sine, par a fi destul de banale – Apocalipsa, corporatismul, tehnologizarea excesivă, pierderea contactului cu natura, mitologie, misticism, etc – , dar felul în care le transpun în muzică te fac să crezi că în viaţa ta n-ai mai auzit de ele. Ar fi fost şi păcat să fie altfel, cu un bagaj atât de consistent de influenţe.

Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte Celestial Lineage, aş zice aşa : ’E un album black metal, numai că ambiental’ . Cu alte cuvinte, pe lângă zbieretele convulsive specifice genului, avem şi coruri muiereşti, secvenţe instrumentale şi alte chestiuţe ambientale care alcătuiesc ceea ce mulţi numesc atmosferă, de care debordează de-a dreptul. Rar mi s-a întâmplat să fiu atât de absorbit de atmosfera şi să fiu atât de inspirat de sentimentele şi imaginile pe care le transmite un album. Mă face să-mi imaginez stepe întinse, pustii, peisaje scandinave înţesate de lacuri şi munţi înzăpeziţi rupţi de vijelie şi azvârliţi în râuri îngheţate, vânători luptându-se cu urşi de trei metri, . chesteri îmbrăcaţi în blănuri de iepuri căcându-se în toate peşterile din zonă, etc. Numele melodiilor în sine sugerează imensitate şi concepte incomprehensibile , cu titluri precum Thuja Magus Imperium, Astral Blood, Prayer Of Transformation.

Felul în care sunt structurate melodiile este iarăşi inspirat. Nu urmează niciodată un parcurs linear, ci unul noncomformist, prin care te izbeşte ca un neaderthal în călduri, te lasă în pace, iar te izbeşte şi tot aşa. Dacă asculţi doar primele două minute ale unei melodii aparent liniştite şi vrei să dormi pe ea, mare greşeală. Pregăteşte-te să te trezeşti în toiul nopţii, cu un pat plin de pipi şi cu maică-ta la căpătâi.

Aşadar, mergeţi de-l luaţi. Chiar dacă poate nu este genul vostru de muzică (cum nu este nici al meu), eu vi-l recomand pentru experienţele diverse pe care le oferă. Cât despre trupă, jos pălăria. Aţi reuşit să compuneţi un album black metal care să fie pe placul unui snob elitist ca mine.

7 recenzii pe care nu le voi scrie niciodată

            De obicei Marco are tot felul de idei nerezonabile, gen "hai la mine să facem paste după o reţetă din carte", unde prin carte se referă la o colecţie de reţete extrem de complicate de paste, pe care i-am dăruit-o de ziua lui, reţete ce necesită tot felul de ingrediente exotice pe care nu le poţi obţine decât printr-o călătorie iniţiatică gen Eat Pray Love. În apărarea mea, cartea era sigilată când am cumpărat-o, aşa că n-am ştiut ce reţete strigătoare le cer cuprinde. DAR, revenind, alteori are idei surprinzător de bune, cum a fost aia cu "7 recenzii pe care nu le voi scrie niciodată". Am citit cu neasemuită plăcere ce grohăia el acolo, iar aseară m-am gândit că mai bine mă iau şi eu după el şi scriu despre propriile mele 7 recenzii pe care nu le voi scrie niciodată.

Într-o oarecare ordine: 

7. Black Sabbath

Black Sabbath sunt una din trupele primordiale pe care le-am ascultat când eram ciutan şi care mi-au făcut cunoştinţă cu heavy metal-ul. Taică-miu îmi punea Led Zeppelin şi Deep Purple la magnetofon, dar tot Paranoid era cea mai tare melodie posibilă. Nu voi scrie niciodată nimic despre Black Sabbath din două motive. Primul: plm, sunt Black Sabbath. Cred că s-a zis deja tot ce se poate spune despre ei. Sunt olimpieni. N-ai ce să mai faci. Al doilea: pentru mine, Black Sabbath înseamnă Ozzy Osbourne la voce. Mi s-a părut întotdeauna că Ozzy a fost unic şi că s-a potrivit atât de bine cu trupa, încât nimeni n-ar putea să-l înlocuiască vreodată. Nu neg calităţile vocale ale lui Ronnie James Dio şi nu contest faptul că este un muzician de excepţie. Dar, pentru mine, Black Sabbath alături de Dio nu prezintă niciun interes. S-ar putea să mă înşel şi să ratez nişte albume fenomenale, dar nu-mi pasă. Ozzy Osbourne or GTFO.

6. Burzum

Burzum este foarte tare atunci când abia descoperi black metal-ul şi ţi se pare că cea mai şmekeră chestie din lume e să râneşti zăpadă în faţa blocului în timp ce asculţi Hvis Lyset Tar Oss. Apoi trec câţiva ani, descoperi chestii mai faine, şi în cele din urmă eşti forţat să recunoşti că cea mai bună piesă a lui Burzum este Tomhet, şi aia nici măcar nu e black metal, ci probabil cea mai frumoasă piesă ambientală a tuturor timpurilor. Ultimele două albume, Belus şi Fallen, lansate după ce Varg a fost eliberat din închisoare, stau mărturie faptului că Burzum nu mai are nici un fel de relevanţă în zilele noastre şi că Varg se cam plictiseşte. Dacă aş fi în locul lui, aş face sex sălbatic cu franţuzoaica de nevastă-sa dimineaţa, la prânz şi seara, mi-aş creşte copilul şi aş plivi buruienile din grădină. În niciun caz n-aş mai plictisi un univers întreg cu piese despre săbii şi iarnă.

5. Orice trupă de depressive suicidal black metal

Nu m-a atras niciodată genul ăsta şi probabil că aversiunea mea are de-a face cu cele câteva trupe de DSBM pe care le-am ascultat, care s-au dovedit a fi nişte porcării nasoale. Probabil că există unele trupe din ograda asta care merită ascultate (Xasthur? Trist? nu ştiu), dar nu sunt dispus să fac nici un fel de efort în direcţia asta.

4. Bolt Thrower

Bolt Thrower sunt genul de trupă care scoate de fiecare dată cam acelaşi album, cu piese pe care nu prea le poţi deosebi între ele. Din fericire, britanicii cântă un death metal old-school excepţional, aşa că toată chestia capătă o aură pozitivă. Da, toate albumele lor sună la fel şi n-ar avea rost să scriu despre ele, pentru că ar fi de ajuns să dau copy-paste, schimbând doar titlurile, pe ici, pe colo. Dar acest status quo mă mulţumeşte pe deplin. Atâta timp cât fac death metal de calitate, Bolt Thrower pot să se repete cât vor. Îi voi asculta de fiecare dată cu acelaşi entuziasm.

3. Horia Brenciu

De când pula calului este Horia Brenciu cântăreţ? Toată lumea îl ştie ca un prezentator enervant la emisiuni de bingo şi Tip Top Minitop. Doar că de vreo câţiva ani încoace, Horia Brenciu a început să se autopromoveze agresiv şi să spună oricui îl ascultă că el este cântăreţ. Apoi şi-a lăsat barba aia penibilă şi s-a apucat să se prefacă a fi cântăreţ prin reclame, ziare şi alte de-astea, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă să facă parte din juriu la Vocea României, alături de alţi impostori jenanţi, cum sunt Marius Moga şi Loredana Groza. Şi iac-aşa, Horia Brenciu a devenit, peste noapte, cântăreţ şi vocea unei generaţii, cu tot cu o lipsă cruntă de modestie. Momentul meu Horia Brenciu preferat? Când îi zice unei concurente că el speră că şi ea va avea, cândva, o voce CHIAR MAI BUNĂ decât a lui. Fantastic.

2. The Big Four

Adică Metallica, Anthrax, Megadeth şi Slayer. Rar am mai văzut asemenea adunătură grotescă de dârlăi plictisitori. Nu neg, au avut fiecare momentele lor de glorie, dar sunt atât de îndepărtate încât ai avea nevoie de o echipă de arheologi ca să determini când anume au avut succes. Activitatea lor din ultimii ani nu face decât să confirme că timpul lor a apus demult. Şi totuşi, nu ştiu cum să facă să se dea cât mai mult în stambă şi să-şi facă reciproc felaţii, convinşi că sunt nişte adevărate megastaruri, nu nişte moşnegi anoşti care sunt la fel de incitanţi ca o farfurie cu ciorbă.

1. Ulver

De 16 ani încoace, Ulver compun, înregistrează, evoluează şi se metamorfozează cu o naturaleţe de invidiat. Ce poţi spune despre o trupă în continuă schimbare, care-şi alterează în mod constant sound-ul? Au trecut printr-o miriadă de genuri posibile: black metal, muzică de cameră, muzică simfonică, trip-hop, ambient, electronica, industrial şi chiar au semnat soundtrack-ul câtorva filme. S-au descurcat admirabil pe toate planurile şi fiecare album al lor, indiferent de gen sau influenţe, este o operă complexă şi profundă. Garm & Co. sunt dedicaţi în întregime artei lor, aflându-se într-o neîncetată expansiune şi experimentând întotdeauna cu sunete şi teme noi. N-aş putea exprima niciodată în cuvinte ce simt atunci când ascult muzica lor, şi de aceea nici n-o să încerc vreodată. Ulver trebuie ascultaţi şi simţiţi la nivel personal pentru a-i înţelege şi a-ţi da seama cât de buni sunt în ceea ce fac. Iar dacă totul merge bine, în decembrie o să am ocazia să-i văd în carne şi oase dezlănţuindu-şi alchimia sonoră. Mă pregătesc pentru o seară orgasmică.

Trap Them - Darker Handcraft (2011)

E super interesant ce zice Marco şi-o să-l las imediat să termine, dar nu pot să nu scriu câteva rânduri despre Trap Them, o trupă americană pe care am descoperit-o recent. Darker Handcraft este cel de-al treilea album al trupei şi, deşi coperta ar indica faptul că este un album băşit de depressive suicidal black metal, de fapt avem de-a face cu un hardcore-metal crossover rapid, agresiv şi fără compromisuri. Cei patru membri par a fi un match made in heaven. Chitaristul Brian Izzi pare un soi de frate pierdut al lui Scott Hull, capabil să producă nişte riff-uri ameţitoare, disonante pe alocuri, dar întotdeauna extrem de incisive şi caustice, ajutate în mare măsură şi de tonul death metal-ish al chitarei. Secţiunea de ritm merge ceas, de remarcat fiind în special bateristul Chris Maggio şi d-beat-ul său fantastic, condimentat din plin cu o varietate mare de fill-uri interesante. Iar cireaşa de pe tortul trupei este vocalistul Ryan John McKenney, care are, simplu spus, una din cele mai faine voci evăr, aducând din nou aminte de Agoraphobic Nosebleed. N-o să mă satur niciodată de astfel de zbierete furioase.

Darker Handcraft m-a luat total prin surprindere: mă aşteptam la nişte grindcore mediocru de care o să uit complet după două ore. În schimb, Trap Them s-au dovedit a fi nişte lorzi ai pizdelii care m-au obliterat cu muzica lor. Haters gonna hate.

Din lipsă de idei şi plictis total, eu şi .chester am decis să fim curvele sistemului şi să apelăm din când în când la maşinaţiuni perverse de marketing pentru a satisface nevoile publicului. În acest sens, ne vom inversa rolurile pentru o vreme şi vom pregătii pentru fanii noştri 2 recenzii speciale : una de black metal, realizată de subsemnatul, şi una de indie băşit hipsteresc, scrisă de .chester. Fiţi pe fază, o să iasă urât.

Ghoul - Metallicus Ex Mortis (video)

Lâluţ. Au lansat Ghoul un videoclip minunat. Ziua mea este completă.