Step this way, lovers of the loathsome, As I lead you into my cave of lurking shadows And demonic dabblings... Gather around the cauldron, while I boil up a beastly brew I call... Witchtanic Hellucinations!!!
O singură privire aruncată peste copertă (serios, uitaţi-vă numai la nemernicia aia), alături de intro-ul savuros, şi deja ai o idee destul de bună în legătură cu Witchtanic Hellucinations, albumul de debut al americanilor de la Acid Witch: bă, e ceva cu vrăjitoare!
Şi chiar e, futu-i mătura. Acid Witch îşi crează mixtura muzicală amestecând patru ingrediente într-un hântamai ceaunul:
1. Riff-uri mastodonice, care se deplasează cutremurător prin tine şi-ţi distrug rahatul, alături de nişte lead-uri psihedelice incredibile
2. Clape spooky, foarte cheesy, dar care sună fantastic de bine
3. Vocea vocalistului, un growl gutural şi înecat în reverb, semiinteligibil
4. Căldări de droguri
Toate astea se pun la foc mare şi, o noapte cu lună plină de Salem mai târziu, în cazan clocoteşte un doom metal psihedelic, vâscos şi trippy as fuck, în care te înnămoleşti fără să-ţi dai seama. După cum ar spune chiar trupeţii, acid chugging doom, frate!
Acid Witch îşi explorează aproape obsesiv pasiunea pentru orice ţine de vrăjitorie, cu piese precum The Black Witch, Swamp Spells, Witches Tits sau Broomstick Bitch, care nu te lasă nicio clipă să uiţi care-i tematica albumului. Preferata mea este cu siguranţă piesa care închide albumul, October 31st. Deşi nu este atât de grea ca celelalte, compensează printr-un caracter imnic, prin riff-urile fantastice şi prin refrenul repetat de vocea inconfundabilă cu care Acid Witch îşi scuipă versurile:
October 31st scare the dead away
October 31st the harvest ends today
Superb.
Tracklist:
1. Intro 01:06
2. Into the Cave 03:26
3. Swamp Spells 05:10
4. Witchblood Cult 03:12
5. The Black Witch 04:28
6. Witchtanic Hellucinations 03:47
7. Beastly Brew 02:00
8. Cauldron Cave 03:20
9. Rabid Werewitch 03:45
10. Realm of the Wicked 02:15
11. Witches Tits 02:16
12. Broomstick Bitch 04:14
13. October 31st 05:04
Americanii de la Splatter Whore (cool name bros) cântă un hibrid foarte mişto de thrash şi death metal care ar putea fi cel mai bine descris ca grind'n'roll, dat fiind faptul că este foarte groovy, este foarte de dat din cur şi cap concomitent pe dânsul, cântecele sunt variate, există o groază de solo-uri tari şi este surprinzător de melodic pe alocuri. Unele riff-uri mi-aduc aminte de Iron Maiden (oarecum), iar vocile (violente şi abrazive) sunt mai lo-fi decât instrumentele, dar asta face parte din farmecul albumului. Tematica postapocaliptică a albumului se potriveşte la fix cu muzica, conturând un univers à la Mad Max, lucru de care nimeni nu se poate plânge.
Tracklist:
1. Post Apocalyptic Outlaws 03:47
2. I Live in the Sewer 02:30
3. Hell's Beach 03:40
4. Sleazy East 02:48
5. City of the Sleazehounds 03:19
6. Rx...Death!!! 03:24
7. Blood Hunters 03:51
8. Nightshot Vertigo 02:36
9. The Midnight Interview 03:04
10. War in the Wasteland 03:14
11. Der Waldfürst aus Oberasbach 02:50
12. Solo Scat at Leonrod 03:46
Total playing time 38:50
Ia-mă Doamne, unde s-au ascuns canadienii de la You Handsome Devil până acum? Pe wikipedia nu apar, pe metal-archives nici atât, singurul loc unde am putut găsi câteva informaţii despre ei (de ce sânge nu scrie nicăieri ce albume au scos?!) a fost Facebook.
Megapăcat că n-au parte de mai multă expunere, pentru că rock'n'roll-ul lor satanic este absolut fantastic. Riffăraia e excelentă, vocalistul sună foarte nervos şi seamănă puţin cu ăla de la Church of Misery, versurile-s pline de umor şi tot albumul este însiropat cu esenţă de blues şi presărat cu heavy metal, transformând The Hell You Say într-un cocktail super funky care îi venerează atât pe monştrii sacrii ai blues-ului, cât şi pe Dracu'. Plus că par foarte mişto live.
Death/doom jegos venit de pe fundul celor mai infecte canalizări din Tokyo. Extrem de heavy, mai primitiv ca o pereche de izmene făcute din blana unui mamut, cu o livrare vocală simplă, dar eficientă şi foooooooooaaaaaaaaaaaaarrrrrrrrrrrteeeeeeeeeeeeee slllllllllluuuuuuuuuuudddddddddgggggggggyyyyyyyyyyyyyyyyy. Coffins te îneacă într-o mâzgă fetidă şi apoi defechează pe cadavrul tău în timp ce-ţi zdrobesc craniul cu pumnii. Glorios.
Anii trec, 'tu-le mama lor. Batmanii se umplu de praf pe raft, tricourile cu Linkin Park rămân mici, acadelele sunt înlocuite de ţigări, puful fecioresc de pe faţă se transformă într-o replică a pădurii amazoniene, unii devin alcoolici, alţii misogini şi tot aşa. Ideea e că, oricât ne-am feri de ea, la un moment dat schimbarea tot îşi face apariţia, şi cu bune, şi cu rele.
Acelaşi lucru se întâmplă şi-n cazul trupelor: evoluează şi se îndepărtează de sunetul tineresc care le-a consacrat (spre fericirea unora şi disperarea altora), îşi tund pletele, renunţă la giumbuşlucurile din interviuri sau de pe scenă şi se maturizează. Beatleşii nu s-au mulţumit să cânte în cluburi obscure de striptease din Hamburg pentru o veşnicie, şi nici măcar Slash nu a vrut să-şi păstreze reputaţia intactă aşa că n-a ezitat să colaboreze cu Fergie.
Arctic Monkeys n-a reprezentat o excepţie de la regulă şi a respectat acelaşi parcurs. Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not, un album de debut excelent, energic, tineresc, urmat de un al doilea album care respectă aceeaşi reţetă a primului, cu câteva efecte zgomotoase adăugate. A urmat Humbug , al cărui sound este o combinaţie ciudată dintre frenezia lui Favorite Worst Nightmare şi contribuţia subtilă a lui Josh Homme, care le-a făcut cunoştiinţă maimuţoilor cu stoner-rock. Un album antrenant, proaspăt, plin de mister şi mult mai întunecat decât precedentele.
Şi uite aşa Suck It And See şi-a făcut apariţia în vieţile noastre, piesa de rezistenţă care le atestă maturitatea muzicală. Pentru cei care-şi făceau speranţe că o să fie o resuscitare a primului album, veşti proaste: nu este. Se duce departe, la ani lumină distanţă. Se deosebeşte atât de mult de fraţii lui mai mari încât ai crede că este vreun fiu bastard de-al lui Alex Turner, uitat pe-un raft prăfuit înţesat de casete cu filme porno nemţeşti din anii ’70.
În privinţa sound-ului, băieţii şi-au făcut temele. Alex Turner este ca la fel de minunat de afon ca întotdeauna, numai că şi-a îngroşat puţin vocea ca să se potrivească cu albumul, Jamie şi Nick îşi fac treaba la chitară respectiv bass iar Matt, nu-atât-de-secreta-lor-armă se autodepăşeşte, arătându-ne că este capabil să bată şi pe ritmuri frentice, violente, cât şi pe unele mai delicate. Dacă nu v-am convins asupra autenticităţii lui, ascultaţi de câteva ori tot ce-au lansat de-a lungul anilor apoi treceţi la Suck It And See . Sună ca două trupe diferite, până şi pentru cineva ca mine, care-i ascultă de ani de zile şi nu mai zic de cei care au început cu ultimul album.
Cât despre compomenta lirică, Alex Turner ne violează şi de acestă dată creierele cu metafore şi jocuri de cuvinte delicios de complicate care te fac să deschizi dicţionarul după fiecare vers ascultat. Solistul nostru abordează multe subiecte, nelipsitele iubiri ratate (Love Is A Laserquest, Reckless Serenade ), tripuri care ating intensităţi si dimensiuni titanice – cred eu, nu mă pot gândi la o altă explicaţie- (Don't Sit Down 'Cause I've Moved Your Chair, Black Treacle, Library Pictures) şi piese de genul capra-crapă-piatra-în-patru-piatra-crapă-capra-în-patru (The Hellcat Spangled Shalalala) Altceva nu ştiu ce să mai zic, pentru că nu mă simt capabil din punct de vedere intelectual. Poate după ce o să termin o facultate de litere, cu tot cu master, o să rescriu acest paragraf.
Suck It And See marchează începutul unui nou capitol în istoria maimuţoilor. Ne-au demonstrat că nu le este frică să se îndepărteze de origini şi să experimenteze cu noutăţi şi mai mult, că sunt capabili să o facă al dracului de bine.
Majoritatea celor care sunt familiari cu Les Légions Noires consideră că cele mai bune trupe din sânul grupului subunderground de muzicieni francezi au fost Vlad Ţepeş şi Belketre, însă, deşi March of the Black Holocaust e unul din cele mai sălbatice şi scârboase albume black metal înregistrate vreodată, rivalizând cu muzica lui Ildjarn, meritul de a fi cea mai bună trupă din cadrul LLN cred că îi revine lui Aäkon Këëtrëh.
Aäkon Këëtrëh atinge cam toate punctele specifice unei trupe din LLN: are un nume greu de pronunţat, a lansat numai demo-uri, a împărţit demo-urile respective numai pe la rude şi prieteni, astfel că o casetă cu Aäkon Këëtrëh este mai rară decât giulgiul din Torino şi se bazează pe un sunet abraziv şi primitiv, ca revoltă împotriva a orice e sfânt, sacru şi vândut la mall pe lumea asta.
Numai că Aäkon Këëtrëh este unul din puţinii ambientalişti din Legiunile Negre, preferând să creeze dark ambient (e o terminologie foarte modernă, având în vedere materialul audio, şi nu se potriveşte foarte bine, dar fie şi aşa) în loc să producă black metal semiinteligibil. Astfel, Aäkon Këëtrëh îşi construieşte sound-ul folosindu-se de nişte pasaje de chitară aproape enervant de simpliste, câteva clape pe ici, pe colo şi băgând la înaintare vocea sa. Big up pentru acest din urmă element, căci Aäkon Këëtrëh reuşeşte să ofere unele din cele mai torturate zbierete pe care le-am auzit vreodată. Pasajele vocale se combină miraculos cu chitarele, care pendulează constant între acorduri "curate", melancolice, şi progresii sinistre, disonante, distorsionate, care te învăluie într-o stare de nelinişte şi nesiguranţă. În acest fel iau naştere cântecele lui Aäkon Këëtrëh, adevărate monumente închinate celor mai întunecate sentimente pe care le poate încerca o fiinţă umană.
Atunci când reuşeşti să priveşti dincolo de liniile melodice simpliste, de durata scurtă a pieselor, atunci când te laşi în voia muzicii sale, acceptându-i convenţiile şi lăsând la o parte absolut totul în afară de sunetele pe care le auzi, descoperi unul din cei mai talentaţi muzicieni ai Legiunilor Negre, care şi-a dat seama că puţin cu puţin face mult şi care a creat o muzică extrem de atmosferică, terifiantă şi, pe alocuri, tristă, folosindu-se doar de nişte banale instrumente cumpărate, probabil, la mâna a doua. Aäkon Këëtrëh predă o adevărată lecţie în muzică: nimic nu este mai important decât sentimentele pe care i le induci ascultătorului, iar Aäkon Këëtrëh este unul din acei oameni rari care au ştiut exact ce corzi să atingă pentru ca ele, la rândul lor, să atingă alte corzi.
Tipii ăştia sunt absolut geniali. Sunt una din cele mai underrated trupe de heavy metal din lume, şi este extrem de păcat, căci muzica lor e monumentală. Ritmurile ameţitoare, vocea inconfundabilă a lui Mike Scalzi, riff-uiala excelentă, momentele când îşi pierd complet controlul şi o dau într-un speed metal dement, solo-urile uluitoare, temele lirice abordate, de la mitologie celtică la poveşti sci-fi despre hibrizi canino-umani care fac dogfights prin spaţiu - totul indică o trupă pentru care nu găsesc destule superlative, motiv pentru care nici n-o să mă chinui. Nimeni nu poate lăuda destul trupa asta.
Momentan am trecut doar prin Down Among the Deadmen, Traveller, Hardworlder şi Ape Uprising, şi trupa asta este în constant rotation în playlist-ul meu de luni bune.
TL;DR: Slough Feg is fucking amazing and you owe it to yourself to give them a spin.
Cu mulţumiri lui Radu pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu Slough Feg în 2010, când tocmai lansaseră Ape Uprising.
Călătoria mea prin sludge metal a început de la cel mai bun punct posibil de plecare, şi anume de la overlorzii Acid Bath (FUUUUUUUUUUUUUUCK YEEEEEEEEAAAAAAAAAAHHHHH). Mi-am exprimat părerile legate de ei pe la începuturile blogului, nu mă mai repet. TL;DR Acid Bath masacrează cantităţi nemăsurate de colon. Periplul meu minunat prin zona mărăcinoasă a sludge-ului a continuat cu o trupă japoneză complet dementă, Church of Misery.
De obicei, când ascult o trupă nouă, încep cu albumul de debut şi-mi fac drum încet-încet prin restul discografiei, obicei căpătat de când am realizat că multe trupe de metal sunau incredibil la începuturi şi odată cu anii 2000 au început să sune destul de trist. Cu Church of Misery în schimb am făcut invers şi am luat cel mai nou album al lor, Houses of the Unholy din 2010. Mă aşteptam la ceva foarte crusty, în principal datorită faptului că toate piesele lor au legătură cu diverşi criminali în serie. În schimb am primit un amestec incredibil de sludge, stoner rock, blues şi rock'n'roll şi nişte vocals care par zbierate de un Hell Angel beat, nu de un nipon slăbănog. Albumul are un sound extrem de heavy datorită chitarelor, dar mai ales a bass-ului, care-s atât de distorsionate încât sună mai mult ca nişte utilaje industriale. Mi-e milă însă de prostul care crede că, doar pentru că e heavy, Houses of the Unholy nu este melodic. Groovyness-ul albumului ăstuia atinge niveluri inimaginabile, iar solo-urile sunt într-atât de mişto încât îmi vine să sparg calculatorul cu pumnii. RRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!!!!!!!
Needless to say, Houses of the Unholy a devenit unul dintre albumele mele preferate ale tuturor timpurilor. Fiecare piesă este entertainment muzical de cea mai înaltă calitate, pur şi simplu. Nu ştiu ce-i cu japonejii ăştia de-s în stare să scoată din ei asemenea solo-uri şi lick-uri, but it's fucking awesome.
Acrimony sunt nişte stoneri băşiţi din Marea Britanie care au creat unul din cele mai tari albume de stoner doom din lume, Tumuli Shroomaroom. Sound-ul lor poate fi descris cel mai bine ca un amestec între Kyuss şi Elder: riff-uri psihedelice, ciclopice, mai fuzzy decât puloverul meu preferat, linii de bass melodice care-ţi fac măruntaiele să pulseze, un vocalist care sună ca şi cum ar cultiva cinci hectare de cannabis în spatele casei şi un feeling general de epicness, datorat în principal celor câteva piese care se învârt undeva în jurul a 10 minute, dar şi unor titluri imnice precum The Bud Song sau Motherslug (The Mother of All Slugs) - toate concură întru naşterea unui album extrem de atmosferic şi hipnotic care te poartă într-o călătorie spaţială complet halucinantă. Chiar membrii trupei îşi descriu muzica folosind termenii psychedelic space doom, iar gagiul ăla din mijloc pare super fericit de definiţia dată, deci na poftim.
Tumuli Shroomaroom este unul din cele mai tari albume stoner doom pe care poate cineva să pună mâna vreodată, iar Acrimony şi-au câştigat, din punctul meu de vedere, un loc între clasicii stoner, precum Sleep sau Kyuss.
După cum ar fi spus doamna Rusali Mioara, profesoara mea de limbă română din liceu: Dada, foarte frumos!
Death Metal fără brizbriz-uri, doar riff-uri mid-paced nu foarte memorabile, câte-un solo frumuşel pe ici, pe colo, dar care durează mult prea puţin, clape relativ ok per ansamblu, un vocal ok, fost preot în nu ştiu ce homosexualitate de biserică a lui Satan şi, evident, versuri cu tematică satanică. În cel mai bun caz nememorabil.
Angelcorpse - Exterminate (1998)
Angelcorpse sună ca şi cum Morbid Angel ar fi băut nişte Red Bull şi apoi l-au rugat pe Abbath să bage vocals. Nu văd nimic în neregulă cu asta.
Cianide - Hell's Rebirth (2005)
Futu-i da. Death Metal de şcoală veche, heavy as fuck, gutural şi devastator. Albumul este foarte eficient şi nu pierde timpul cu intro-uri inutile, soloaie nenecesare sau breakdowns. Vine peste tine, îţi topeşte intestinele şi, 40 de minute mai târziu, se duce-n treaba lui, în timp ce tu ai rămas o carcasă sângerândă. Foarte frumos.
Cancer - Death Shall Rise (1991)
Death Metal ca pe Florida, asemănător cu Morbid Angel, Obituary sau Death, doar că din Marea Britanie? Da, vă rog! Nu este original după standardele nimănui, dar Death Shall Rise sună incredibil de bine. Chitaristul ăstora a cântat cu Death şi este principala forţă motrice a trupei. Vocalistul se descurcă foarte bine şi, împreună cu secţiunea de ritm, trupa dezvoltă un death metal extrem de headbangable care imită munca marilor maeştri fără să fie rip-off. Me gusta.
Krisiun - Black Force Domain (1995)
Albumul de debut al brazilienilor de la Krisiun este o megaporţie de death metal sălbatic şi violent cu o atmosferă foarte mişto, riff-uri incendiare, nişte solo-uri care-ţi sfâşie carnea de pe oase şi un baterist care-şi torturează fără milă instrumentele. Şmekerie pură 69. Sau 666.
Miasma - Changes (1992)
Fucking miracles. Death Metal mai greu ca o turmă de mastodoni, cu nişte riff-uri absolut incredibile şi un vocalist care sună complet inuman. Este foarte "dansabil" pe alocuri, dar în majoritatea timpului este crushingly heavy, exact cum îmi place. O adevărată bijuterie underground. RECOMAND. (da, coperta este penibilă. deal with it)
Nocturnus - Thresholds (1992)
Mamă ce-mi mai place Nocturnus şi cum fac ei death metal suprem cu aromă sci-fi. Serios, uitaţi-vă la coperta asta şi închipuiţi-vă că asta e un album death metal. Thresholds sună ca un album Bolt Thrower cu clape SF şi solo-uri labirintice, înregistrat într-o galaxie îndepărtată, îndepărtată de tot. Superb.
Pan.Thy.Monium - Khaooohs & Kon-Fus-Ion (1996)
Death Metal amestecat cu tot felul de ciudăţenii, de la clape psihedelice şi fluiere până la sunete ambientale, mecanisme ticăitoare şi saxofoane atonale. Nu ştiu cât de mult îmi plac vocile (nişte growl-uri extrem de guturale care nu se potrivesc chiar aşa bine cu restul instrumentelor), dar fute-mă Doamne, ce lead-uri mişto de chitară au ăştia. Extrem de atmosferic, merită ascultat.
Şi asta înseamnă c-o să ascult o grămadă de albume ambient/drone/synth/noise whatever, so why not share?
Wooden - Birch Boulevard (2011)
Acoutic/folk drone făcut de un singur tip pe nume Angelo McCulloch. Chitară acustică procesată la greu care zbârnâie melodii simpliste, field recordings zumzăitoare pe fundal şi un feeling general de vară şi căldură sufocantă. Nu-i rău, iar ziua abia a început.
Drone/ambient mai lo-fi ca un cuţit din silex, înregistrat cu un webcam şi o cameră digitală. Fuck knows how, dar mai lo-fi de atât nu se poate. Aparent, sunetele au fost create cu o grămadă de instrumente (pian, chitară, ukulele...), dar au fost procesate into fucking oblivion şi tot ce a rămas sunt nişte drone-uri lungi, repetitive şi hipnotice, asemănătoare cu nişte vapori sonici care te învăluie şi-ţi îneacă camera în reverb. Se simte bine.
Foarte faină coperta, iar muzica este un synth ambient foarte atent prelucrat, aproape prea "inginerit" pentru gusturile mele. Aproape. Nu-i chiar stilul care-mi place cel mai mult, dar este foarte puternic din punct de vedere al compoziţiilor şi prezintă un control foarte strâns al synth-urilor. Mi-aş fi dorit totuşi să fie mai puţin "strident".
Dalt Wisney - Lifetime Psychedelic Dance Lessons (2007)
Electronic/chillout distractiv, amuzant, colorat şi de pe altă planetă. Un amestec foarte savuros de loops, samples şi beat-uri foarte faine, cu mult sirop de jazz pe deasupra. Este extrem de funky şi relaxant. Cred că-i cea mai faină chestie pe care am ascultat-o azi. "Dingbat the Singing Cat" este aur. Păcat că e foarte scurt.
Orange Crush is the moniker of musician Karl Endreson from Norway and under which he brings us his latest album "Autumn Reflections". For fans of his previous works, this album won't disappoint; the same beautiful nostalgic melodies, wavering synths, and slow lo-fi beats are present and even further developed. Revolving songs around various themes of nature, Orange Crush captures and freezes ephemeral moments, places where a listeners mind can wander through his hazy reverb drenched sonics. All of it is perfectly polished and mixed with samples and field recordings that give this album a brilliant atmosphere. Eu am de zis un singur cuvânt: superb.
Not bad at all, actually. Mă aşteptam la ceva mult mai cocalaresc, dar 4x4=12 este un album house sau cum sânge se mai cheamă zilele astea chiar ok. Unele piese sunt mult prea lungi şi mult prea repetitive pentru binele lor, dar, în afară de asta, o dă destul de gravone deadmau5.
Icy liquid fills your lungs
A gushing salt water sluice
Flushing out your bronchia with vitriol
Your trachea is targeted for particular abuse
Alveoli burst as I quench your thirst
You're hideously out of breath
Pneumonectomy, the most apparent of solutions
"Drowned in own blood," the cause of death
Internal bleeding makes you wretch
And causes a foul regurgitation
Vomiting chyme and chunks of lung
You really are in quite a situation
Gargling foamy spit
Your throat is violently slit
These symptoms won't remit
You're forced to choke on it (Impaled - Choke On It)
Maeştrii deathgrind din California, pasionaţi de tot ceea ce înseamnă medicină, surgery gone wrong, intestine, lichid cefalorahidian, amputări, rahaturi scârboase şi malpraxis dus la extrem, inspiraţi de Carcass, asemănători cu Exhumed şi membri "secreţi" ai unei alte trupe super tari, Ghoul.
*Coperta "The Autophagous Orgy" este mult prea explicită pentru a putea fi afişată pe blogul meu inocent, aşa că na-vă o poză cu vocalistul Gurge purtând un şorţ confecţionat din feţe de oameni.*
Huhuhuhu o trupă aparţinând de Razorback, ce obraznic mă simt! Lord Gore s-au format în 1998 în cloaca numită Portland, Oregon şi presupun că de-acum sunt un fel de legende ale goregrind-ului. Aveam de gând să-i ascult de ceva vreme, dar, de fiecare dată când vedeam coperta albumului The Autophagous Orgy, ceva îmi spunea să stau deoparte că poate e de rău. Asta până într-o după amiază teribilă când m-am îmbătat şi, mânat de impulsivitatea care mă caracteriza în acele momente, am dat play la nenorocirea asta.
Pe scurt, Lord Gore cântă un hibrid death metal/grindcore dus la extrem din toate punctele de vedere. Nici măcar nu pot să încep să-mi imaginez ce soi de indivizi complet duşi de acasă sunt oamenii ăştia, dar cert este că The Autophagous Orgy este - în ciuda copertei, hurr hurr - un album cu foarte multe puncte pozitive. Pentru început, au băgat în mai toate piesele sample-uri super tari din naiba ştie ce gore flicks de mâna a zecea. Unele sunt amuzante, altele-s doar "na poftim", dar oricum, sunt alese pe sprânceană şi se potrivesc foarte bine cu cântecele. Lui Ignatius îi plac foarte mult sample-urile din filme penale cu mult sânge. Îmi zice: "Mamă, ce-mi mai plac sample-urile din filme penale cu mult sânge!".
Din punct de vedere muzical, avem parte de haos şi distrugere totală, pentru că oamenii ăştia sunt unii din cei mai sălbatici muzicieni pe care i-am ascultat vreodată. Tot albumul este dominat de nişte riff-uri extrem de agresive şi catchy pe alocuri, nu-s niciodată foarte rapide dar compensează din plin prin "greutate", iar chitarele au aşa un ton frumos de-mi vine să mă zgrăpţăn pe faţă până dau de oasele zigomatice. Şi e drept că-i cam plin de riff-uri tip "gigigigigigigigigi", de mă simt ca cel mai jenant chugallo când ascult aşa ceva şi îmi e puţin ruşine de mine pentru un moment sau două, dar apoi sunt absorbit imediat de demenţa ce mi se zbate-n căşti şi aceste dileme morale devin ceva de domeniul trecutului. Ah, şi m-am bucurat ca un ţânc să aflu că Maniac Neil este unul din psihopaţii implicaţi în Lord Gore.
Vocile sunt unul din marile puncte forte ale albumului. Gurge probabil că era un monstru venit din adâncimile cine ştie cărui abis lovecraftian, special ca să cânte în Lord Gore. Pe aproape toate piesele se realizează un trade-off, dacă-mi permiteţi expresia, între nişte lătrături death metal care par că aparţin unui căpcăun şi o voce gâlgâită, inumană, de persoană care încearcă să zică chestii în timp ce se îneacă. Împletirea celor două stiluri vocale este foarte de efect şi oferă satisfacţii de nebănuit. Cât despre versuri, Doamne iartă-mă şi iartă-i şi pe ăştia, că aşa mizerii bolnave n-am văzut de când sunt, fi-mi-ar scârbă de toţi şi toate.
Ah, şi, ca să vă conving că Lord Gore ştiu care-i treaba pe tărâmurile astea, ultima piesă de pe album este un cover şmeker după Breakfast at the Manchester Morgue al overlorzilor de la Impetigo. Sigur, nimic nu poate depăşi originalul, dar cover-ul ăstora este suficient de interesant cât să merite ascultarea.
Lord Gore sunt surpriza săptămânii pentru mine, pentru că nu mă aşteptam ca un album cu o aşa copertă semipenibilă să fie atât de tare. Am primit o doză concentrată de hiperviolenţă, megadistracţie, rock, sânge şi căcat de la nişte indivizi oribili şi obsedaţi de cele mai cumplite scârboşenii, dar care ştiu să bage un riff gravone la chitară. O să preţuiesc acest album întotdeauna.
Al patrulea album full-lenght al americanilor de la Bongzilla s-a lansat în 2005 şi merge pe principiul "if it ain't broke, don't fix it", oferind 42 de minute de stoner doom dur, abraziv, şi jegos, cu riff-uri monstruoase şi hipnotice şi o secţiune ritmică zdrobitoare. Nu mă dau prea mult în vânt după vocalist, care sună ca o combinaţie nasoală între Johnny Marrow de la Iron Monkey şi ăla de la Weedeater, dar meh, trecem peste. Amerijuanican nu este în niciun caz un album original, nu oferă nicio surpriză şi sună cam la fel ca celelalte albume Bongzilla, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că este o găleată plină cu muzică de calitate. Eu mi-am învăţat aseară în timp ce ascultam asta şi este ideal ca muzică de fond, atunci când ai nevoie să te concentrezi pe nişte cursuri pişate incomplete, extrase dintr-o mizerie de 230 de pagini pe care se presupune c-ar trebui s-o învăţ până luni.
Albumul de debut Brutal Truth, adică o combinaţie câştigătoare de death metal şi grindcore, lansat în 1992. Îmi place că este rapid şi violent, fără a fi neinteligibil. Riff-urile sunt super crunchy şi raşpă tot în cale, bass-ul lui Dan Lilker (ex-Anthrax, ex-Nuclear Assault, ex-Stormtroopers of Death) constituie o prezenţă puternică în mix şi este crushing as fuck, bateristul produce nişte blastbeat-uri inuman de rapide, reuşind să păstreze partea de tobe interesantă şi pe parcursul porţiunilor mai lente ale pieselor (nu vă aşteptaţi să fie prea multe, totuşi), iar vocalistul dispune de un vocal range mai mult decât mulţumitor, alternând constant între o voce guturală şi aspră şi zbierete de psihopat supus unor tratamente violente.
Mesajul social puternic trimite la albumele de început Napalm Death, energia debordantă a pieselor aduce aminte de ticăloşii de la Terrorizer, iar masterizarea albumului (primitivă, însă excelentă pentru un album grindcore datând de la începutul anilor '90) duce cu gândul la albumul Speak English or Die al celor de la Stormtroopers of Death.
Na, cam atât e de zis. Eram în căutarea unui album grindcore cinstit, fără fiţe, care să sune bine şi să-mi ofere un quick fix de frustrare vărsată-n muzică. Extreme Conditions Demand Extreme Responses este exact ce căutam şi-a mers la fix.
